Două feluri de orbire-meditație din Ioan 9

Astăzi, vom face câteva observații asupra capitolului 9, din Evanghelia după Ioan, capitol parcurs în cadrul programului de citire a Bibliei alcătuit de Robert Murray M’Cheyne. Capitolul relatează vindecare orbului din naștere, una dintre minunile Domnului nostru, numite „semne” în Evanghelia după Ioan Așa cum obișnuim, vom face câteva observații.

În primul rând, să observăm „vederea” limitată a ucenicilor (dacă tot este vorba despre lumină și vedere!). Vederea unui „orb din naștere” (v. 1), generează în mintea lor, automat, întrebarea: „Cine a păcătuit: omul acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?” (v. 2). În viziunea lor, existența bolii nu putea însemna decât pedeapsa pentru un păcat specific. Scriptura ne arată că realitățile vieții și ale lumii în care trăim sunt mult mai complicate.

În al doilea rând, observăm modul oarecum ciudat în care Domnul acționează pentru a aduce vindecare: „a scuipat pe pământ și a făcut tină din scuipat. Apoi a uns ochii orbului cu tina aceasta” (Ioan 9:6). Să fie un ecou al actului creației, când Dumnezeu îl modelează pe om din țărâna pământului? Tot ce este posibil. În cele din urmă, atunci când aduce vindecare, Hristos folosește diverse metode, iar unul dintre motivele acestei varietăți este, cred, predispoziția noastră spre ritualuri superstițioase. Ispita de a crede că anumite ritualuri, însoțite de anumite cuvinte și gesturi, pot produce automat vindecarea. „Secretul” vindecării nu stătea în vorbele rostite sau în gesturile efectuate, ci în autoritatea Vindecătorului.

În al treilea rând, și poate cel mai important, să observăm rolul pedagogic al acestei minuni. Minunea înseamnă, bineînțeles, un act de binefacere: un orb din naștere vede acum lumina! Dar dincolo de actul binefacerii, minunea oferă o lecție importantă despre orbirea spirituală. Mai important chiar decât a vedea lumina fizică, era a vedea și a înțelege cine este Cel care ți-a dat vindecare, a înțelege că El este Fiul lui Dumnezeu. Dialogul dintre Domnul și orbul vindecat este superb:

-Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?

-Și cine este, Doamne, ca să cred în El?

-L-ai și văzut (!) și Cel care vorbește cu tine, Acela este.

-Cred Doamne!

(Ioan 9:35-38)

Ar fi fost imposibil ca omul să își ascundă orbirea fizică. Orbirea spirituală rămâne însă adeseori ascunsă. Atât ochii fizici, cât și cei lăuntrici ai orbului fuseseră deschiși.  Minunea recăpătării vederii și minunea credinței se produseseră. Fariseii văzuseră (!) și ei minunea, dar ochii duhovnicești, ochii lăuntrici, ai credinței, continuau să le rămână închiși. Pentru a căpăta lumină, trebuiau mai întâi să își recunoască orbirea, iar așa ceva nu erau dispuși să facă. Era prea umilitor. Ei, precum avea să afirme apostolul Pavel mai târziu, „se măguleau că sunt călăuza orbilor, lumina celor ce sunt în întuneric, povățuitorii celor fără minte, învățătorii celor neștiutori (…)” (Romani 1:19-20). Domnul însă pune punctul pe i când spune ucenicilor, despre cărturari și farisei: „Lăsați-i! Sunt niște călăuze oarbe; și când un orb călăuzește pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă” (Matei 15:14). Recunoașterea orbirii era primul pas  de făcut pentru a primi lumina, dar cum ar fi putut recunoaște tocmai ei, îndrumătorii poporului că sunt orbi? Hristos a venit să dea lumină orbilor, dar…„«Dacă ați fi orbi», le-a răspuns Isus, „n-ați avea păcat; dar acum ziceți: «Vedem!» Tocmai de aceea, păcatul vostru rămâne” (Ioan 9:41).