Mediul evanghelic a practicat de-a lungul timpului o sobrietate derivată din Reformă, s-a descotorosit de tot ce considera în plus față de Scripturi, a renunțat la liturghie, veșminte, ritual, dar acum, asistăm la efectul de pendul. Ceea ce ar fi trebuit să fie bucurie a sfinților adunați în închinare se transformă în dezlănțuiri de zgomot și mișcare; ceea ce ar fi trebuit să fie cîntare în comuniune cu toată adunarea, cîntare care să urce spre un climax al învățăturii teologice, într-o împletire echilibarată între doxologie și theologie, sfîrșește printr-un spectacol mai bun sau mai prost al cîtorva care prestează pe o estradă cîteva cîntecele înainte de un discurs motivațional. CEMB-ul (creștinul evanghelic mediu binevoitor) este victima unor strategii eclesiale care fac din adunarea sfinților în închinare un show care arată mai bine pe sticlă, de cînd cu pandemia, decît în realitate.
Există „biserici” în care intri ca într-un hangar de avion, fără ferestre, cu pereții văruiți în negru (pentru a arăta bine „la sticlă” pe video), cu toate preparativele tehnice pentru filmări profesioniste, cu proiectoare care aruncă lumina doar în față, pe scenă, de unde se întîmplă totul și cu sunet care să se audă mai bine în căștile de acasă decît la locul de închinare și în timpul slujbei. Există biserici în care filmacilor li s-a „ordonat” să nu filmeze în sală atunci cînd sînt prea puțini, că nu dă bine pe ecran, scaunele goale sînt un semn al insuccesului spiritual. Cînd pleci dintr-un asemenea loc te simți manipulat și folosit. Ai fost doar o față, un trup, care a trebuit să ocupe un scaun. Pe nimeni n-a interesat de fapt rugăciunea ta, participarea ta, cîntarea ta, oful tău, oftatul tău. Din coliturghisitori am degenerat în consumatori de programe o vreme, pentru a ajunge acum în cel mai jos loc al sărbătorii duminicale: ocupanți de sală, ornamente plasate strategic. Aceasta poate fi una dintre explicații pentru care mulți pleacă mai apăsați, mai triști, mai deprimați din sărbători decît vor fi venit spre ele. Așteptările sînt înșelate. Nădejdea participării și a părtășiei este amînată. Bucuria întîlnirii cu celălalt este limitată între holul de la intrare unde eventual ne așteaptă o cafea mediocră și la plecare, în parcare.
Cred că unul dintre principalele lucruri care ar trebui recuperate în mediul evanghelic acum și cu urgență este „simțul sărbătorii”, petrecerea duhovnicească alături de frații și surorile în credință, recîștigarea bucuriei de a-l întîlni pe celălalt, celebrarea în sfințenie a mîntuirii în Biserica-Trup, Biserica-Templu viu care crește.
***
Sărbătoarea nu este o opțiune în Sfintele Scripturi. În Legea lui Moise, absența de la sărbători era pedepsită cu moartea. Sărbătorile, care erau numite „sărbători ale Domnului”, și modul de sărbătorire erau parte constitutivă din identitatea poporului lui Dumnezeu. Sărbătoarea în comuniune este o poruncă însoțită de binecuvîntare și promisiune.
Sărbătorirea își are centrul în familie și se răspîndește în comunitate precum o undă pe fața lacului. Mai întîi sărbătoarea săptămînală, Sabatul, apoi cele care marchează ciclurile anuale, toate au funcție istorică și anamnetică cu referire la Legămîntul cu Dumnezeu, dar nu numai: încă din Vechiul Testament, sărbătoarea mai are o funcție, cea de anticipare escatologică, finalul istoriei, eliberarea, fie aceasta istorică sau spirituală, viața veacului ce va să vie.
Pentru creștini, Euharistia se ancorează în trecut, la Golgota, deopotrivă cu vizionarea unui viitor de dincolo de istorie, cînd Isus ne va invita la Cina pregătită pentru Nunta Mielului. „Să vă amintiți…” și „nu voi mai bea din acest rod al viței pînă…”. Trecutul Calvarului, prezentul comuniunii cu sfinții în închinare și viitorul Nunții Mielului, toate aceste trei momente sînt prinse în sărbătoarea euharistică.
Un creștin autentic este puternic înrădăcinat eclesial, iar sărbătorile Bisericii îl plasează într-un ritm care pulsează între familie și Biserică, în închideri și deschideri comunitare. Să luăm sărbătoarea Crăciunului sau pe cea a Paștelor. Se începe în familie, pentru ca apoi să se deschidă spre Biserică și dinspre Biserică ne întoarcem în familie, ca o respirație spirituală fără de care ne-am sufoca în izolare, în individualism. În tot acest vîrtej sînt angrenați și străinul, săracul, văduva, călătorul. Sărbătoarea nu este sărbătoare dacă nu are componenta comunitară. „Unus christianus, nullus christianus”, spunea latinul. „Un creștin singur nu este creștin”! Biblia însăși se încheie într-o apocaliptică Sărbătoare a descoperirii lui Cristos ca Mire Miresei, celor ce Îl așteaptă.
În Isaia 58, această pulsație mai are o dimensiune. Sărbătoarea este precedată întotdeauna de înstristare, de frustrare, de post, precum un arc este întins pentru a avea o putere mai mare.
„În toate zilele Mă întreabă, și vor să afle căile Mele, ca un neam, care ar fi înfăptuit neprihănirea, și n’ar fi părăsit legea Dumnezeului său. Îmi cer hotărîri drepte, doresc să se apropie de Dumnezeu.
«La ce ne folosește să postim» – zic ei – «dacă Tu nu vezi?». «La ce să ne chinuim sufletul, dacă Tu nu ții seama de lucrul acesta?» – «Pentru că, zice Domnul, în ziua postului vostru, vă lăsați în voia pornirilor voastre, și asupriți pe simbriașii voștri. Iată, postiți ca să vă ciorovăiți și să vă certați, ca să bateți răutăcios cu pumnul; nu postiți cum cere ziua aceea, ca să vi se audă strigătul sus. Oare aceasta este postul plăcut Mie: să-și chinuiască omul sufletul o zi? Să-și plece capul ca un pipirig, și să se culce pe sac și cenușă? Acesta numești tu post și zi plăcută Domnului? Iată postul plăcut Mie: desleagă lanțurile răutății, desnoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriți, și rupe orice fel de jug. Împarte-ți pînea cu cel flămînd, și adu în casa ta pe nenorociții fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acopere-l, și nu întoarce spatele semenului tău.” (Isaia 58: 2-7)
Și sărbătorile mari creștine, în același mod, sînt precedate de postiri. Cu cît mai mare sărbătoarea, cu atît postul este mai lung și mai mare. Paștele este climaxul anului Bisericesc pentru creștini și este precedat de cel mai mare post.
După ce în începutul capitolului din Isaia se vorbește despre postirea așa cum este cerută aceasta de Dumnezeu, spre final se vorbește despre binecuvîntările sărbătoririi, așa cum este aceasta pretinsă de Dumnezeu.
„Domnul te va călăuzi neîncetat, îți va sătura sufletul chiar în locuri fără apă, și va da din nou putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă. Ai tăi vor zidi iarăș pe dărîmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune; vei fi numit «Dregător de spărturi», «Cel ce drege drumurile, și face țara cu putință de locuit». Dacă îți vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ți faci gusturile tale în ziua Mea cea sfîntă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfințești pe Domnul, slăvindu-L, și dacă-l vei cinsti, neurmînd căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale și nededîndu-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul, și Eu te voi sui pe înălțimile țării, te voi face să te bucuri de moștenirea tatălui tău Iacov; căci gura Domnului a vorbit.” (Isaia 58: 11-14)
Ce tentant! Ce promisiuni ademenitoare ne așteaptă atunci cînd renunțăm la tentația de a ne „cinsti” pe noi înșine! Ce bucurii ne-ar aștepta, dacă am ști să renunțăm la falsele bucurii ale împlinirii pulsiunilor egoiste! Călăuzire în pustiu, hrană în deșert, izvoare în pietrării, ziditor între dărîmături, restaurator al locurilor sfinte, toate acestea și altele promise cu o singură condiționare: să celebrezi relația cu Păstorul, fiind în Turmă, cu Împăratul, fiind în Popor, cu Mirele, fiind parte din Mireasă, cu Cel care ne este Cap, fiind parte din Trup, trăind bucuria reîntîlnirii cu Mîntuitorul, fiind parte din ceata celor mîntuiți, căci Sărbătoarea nu este nimic altceva decît timp de odihnă și contemplare a relației fundamentale, relație generatoare de viață.
Va urma.
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter