Pe când Socrate își aștepta procesul public în curțile judecătorești ale Atenei antice, a întâlnit un tânăr numit Euthyphro, care își acuza propriul tată de ceea ce pretindea el că ar fi crimă. Socrate a fost uimit de încrederea lui Euthyphron în propriul simț moral al binelui și dreptății, însă Euthyphron îl asigură că este “avansat” în înțelepciune și știe cu certitudine ce este sfânt sau bun. Socrate, mereu dornic să învețe ceva nou, îl roagă pe Euthyphron să-l învețe ce face ca o activitate să fie “bună”.
Socrate îi pune multe întrebări pentru a lămuri răspunsurile lui Euthyphron, iar acesta se vede pus în fața unei dileme: este o activitate bună din punct de vedere moral deoarece zeii o iubesc sau e iubită de zei deoarece e bună din punct de vedere moral? Dacă bunătatea morală depinde de ceea ce le place zeilor, atunci cum rămâne cu faptul că le plac și iubesc lucruri diferite? Pe de altă parte, dacă iubesc ceva pentru că e un lucru bun, atunci trebuie să existe ceva mai presus de zei, care să definească ce este drept sau corect. Care este acel lucru superior care definește bunătatea morală?
Dilema lui Euthyphron, cum este numită azi, ridică o problemă similară pentru moralitatea din cultura noastră, care crede că omenirea decide pentru sine ce este binele și răul. La fel ca zeii Greciei antice, oamenii și societățile sunt în dezacord unele cu altele cu privire la ceea ce este bun din punct de vedere moral. În mijlocul acestor idei diferite, unele culturi sunt văzute ca superioare moral altora. Dar, în momentul în care afirmăm că ideile morale ale cuiva sunt mai bune decât ale altcuiva, încuviințăm implicit că există un standard superior de moralitate care transcende omenirea, și căruia ideile morale ale unei societăți se conformează, în detrimentul altora.
La efectuarea oricărei operații matematice există doar un răspuns corect și perfect și există o mulțime de alte răspunsuri și estimări, unele mai aproape de cel corect decât altele. La fel cum nu putem vorbi de răspunsuri matematice ca fiind mai aproape de cel corect decât altele fără să indicăm că există un răspuns corect după care se va judeca calculul, la fel nu putem vorbi de unele idei morale ca fiind mai bune decât altele fără sa avem un standard moral perfect cu care să le comparăm. Acest standard moral perfect este ceea ce filozoful Alvin Plantinga descria ca “excelență maximală” – gradul de excelență dincolo de care nu este logic posibilă existența unei excelențe superioare.
În acest fel, o ființă care deține excelența maximală nu are dispute în Sine Însuși cu privire la ceea ce este bine pentru omenire, astfel că un pilon al dilemei lui Euthyphron dispare. Cât despre celălalt pilon, dacă ar exista două ființe perfecte, una dintre ele perfectă conform unui standard exterior de perfecțiune, iar cealaltă perfectă fără a avea nevoie sa facă referire la vreun standard, cea din urmă ar fi mai perfectă decât prima. Deducem din această afirmație că o ființă de o excelență maximală nu are nevoie să se raporteze la ceva superior pentru a determina ce este bine din punct de vedere moral. O ființă de o excelență maximală este perfecțiunea întruchipată, făcând ca orice standard extern de perfecțiune să fie de prisos.
Dacă excelența maximală este un atribut al lui Dumnezeu, atunci următoarea definiție a moralității răspunde dilemei lui Euthyphron:
De vreme ce Dumnezeu este excelența maximală, o activitate este bună dacă și numai dacă corespunde felului Său de a fi.
Kirk Durston
Sursa foto: Photo by Birmingham Museums Trust on Unsplash
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter