Dialogurile Săptămânii mari: inimi întortocheate vs. înțelepciunea divină

Săptămâna începe cu curățirea templului, blestemarea smochinului neroditor și expunerea lecțiilor care decurg de aici. Aceste evenimente sunt îndeosebi asociate cu ziua de luni. În cele ce urmează însă, vom medita preț de câteva clipe la dialogurile în care Domnul nostru este angrenat, dialoguri care, cel mai probabil, s-au desfășurat în ziua de marți.

Să reținem, mai întâi, că pe măsură ce clipa plecării Domnului nostru din lumea aceasta se apropie, El este tot mai „încolțit” de oponenți. În Luca 9:51 ni se arată că „Isus Și-a îndreptat fața hotărât să meargă la Ierusalim”, iar în Luca 11:53-54, înainte de sosirea la Ierusalim, citim: „Cărturarii și fariseii au început să-L pună la strâmtoare și să-l facă să vorbească despre multe lucruri; I-au întins astfel lațuri, ca să prindă vreo vorbă din gura Lui, pentru care să-L poată învinui.” Această hăituire verbală (sau „hate-uire” verbală!) crește în intensitate în ultimele zile ale vieții Domnului nostru. În doar câteva zile, El avea să fie biciuit și torturat fizic. Chiar înainte de aceasta însă, El este urmărit, presat, torturat, am putea spune, din punct de vedere verbal.

Nu termină unii, că încep ceilalți. „Isus S-a dus în templu și, pe când învăța norodul, au venit la El preoții cei mai de seamă și bătrânii norodului și I-au zis: (…)” (Matei 21:23). Vine rândul fariseilor și, interesant, al irodianilor: „Atunci fariseii s-au dus și s-au sfătuit cum să prindă pe Isus cu vorba. Au trimis la El pe ucenicii lor împreună cu irodianii, care I-au zis: (…)” (Matei 22:15-16). Când aceștia sunt gata, „în aceeași zi au venit la Isus saducheii care zic că nu este înviere. Ei I-au pus următoarea întrebare: (…)” (Matei 22:23). După ce aceștia pleacă, fariseii (care, în paranteză fie spus, nu îi suportau pe saduchei!) prind curaj și revin: „Când au auzit fariseii că Isus a astupat gura saducheilor, s-au strâns la un loc. Și unul dintre ei, un învățător al Legii, ca să-L ispitească, I-a pus următoarea întrebare: (…)” (Matei 22:35).

Nu putem decât să ne întrebăm ce trebuie să fi însemnat pentru Domnul nostru toată această vreme în care este vânat și provocat în fel și chip. Drumul Domnului nostru către cruce nu este marcat de o perioadă consistentă de odihnă în care să aibă privilegiul de a-Și aduna gândurile și de a-Și întări puterile în vederea înfăptuirii celei mai glorioase lucrări înfăptuite vreodată. De fapt, este uimitor să realizăm faptul că așa, pe fondul unei îndârjite împotriviri, s-a derulat viața Mântuitorului, de început la capăt.

Nici nu apucă evanghelistul Ioan să afirme pe deplin taina slăvită a întrupării Cuvântului, că se simte nevoit să spună: „A venit la ai Săi și ai Săi NU l-au primit” (Ioan 1:11). Domnul era încă un bebeluș în leagăn când este căutat pentru a fi omorât (Matei 2:13). Încă de la începutul lucrării sale, cărturarii și fariseii Îl acuză mereu că hulește, că face exorcizări cu ajutorul diavolului, că nu ține datinile și multe altele. Ura dezlănțuită fără nicio reținere în Săptămâna mare nu este decât punctul culminant al unui proces care a început încă din iesle.

Câteva observații:

În primul rând, atitudinea de revoltă, de împotrivire și, mai apoi, de ură față de Fiul lui Dumnezeu este una dintre cele mai (dacă nu cea mai) clare ilustrări ale depravării umane. Iată-L pe singurul Om fără păcat, iată Dragostea divină întrupată din care se revarsă vindecare, iertare și viață! Iată reacția oamenilor la toate acestea: ură dezlănțuită. Să nu fim însă judecători prea aspri, ci mai degrabă să ne întrebăm de câte ori am fost în postura celor de atunci.

În al doilea rând, dincolo de depravarea umană, să observăm strălucirea neasemuită a dragostei divine. Ce face Domnul în fața acestei revărsări de ură? Continuă să vindece, să ierte și să dea viață! Ce minune! Să nu o trecem cu vederea! Iubirea unui om covârșește (copleșește) oceanul de ură care se revarsă asupra-I! Iubirea unui om însă nu ar fi biruit: aici este însă vorba despre o iubire dumnezeiască. Să ne minunăm și anul acesta de faptul că „Domnul își îndreaptă fața hotărât să meargă spre Ierusalim”, deși știe atât de bine că acolo nu îl așteaptă decât ura dezlănțuită a oamenilor. Și da, știm bine, nu doar a oamenilor, ci și a iadului. Să ne minunăm încă o dată, săptămâna aceasta, de bărbăția cu care Domnul și Mântuitorul nostru înfruntă ura aceasta prin tăria dragostei Sale! Hristos care, când aude că vine vânzătorul, nu fuge de el, ci spune „Sculați-vă! Să mergem! Iată că se apropie vânzătorul.” Hristos care pășește înspre Iuda și înspre gloata care vine să Îl aresteze!

În al treilea rând, revenind la dialogurile din această săptămână, să remarcăm și motivația cu care acestea sunt inițiate de către liderii și învățații iudeilor. Și aici se observă depravarea umană și dragostea divină. Depravarea umană se observă în motivațiile ascunse cu care aceștia pun întrebările. Domnul cunoaște intențiile lor dar, cu toate acestea, nu le refuză dialogul. Chiar și în aceste ultime ceasuri, când ei au ajuns la concluzia că Domnul trebuie ucis, iar crucea este iminentă, Domnul le oferă învățătură care îi poate îmbogăți, care le poate deschide ochii. Astăzi, peste veacuri, citim cuvintele rostite de Domnul ca răspuns la încercarea iudeilor de a-L „încuia”, iar mintea noastră este „descuiată”, luminată și îmbogățită. (Ca un exercițiu care te poate îmbogăți spiritual, îți recomand să alegi unul dintre aceste dialoguri și să meditezi la bogăția regăsită acolo.)

În al patrulea rând, să remarcăm și înțelepciunea Domnului nostru. Domnul nostru nu ocolește dialogul, dar, în același timp, nu răspunde așa cum ispititorii lui se așteptau și își doreau. Întotdeauna răspunsurile îmbogățesc și aduc lumină, fără ca Domnul să se lase târât în controversele intenționate de inițiatorii dialogurilor.

Trebuie totuși să recunoaștem că există și o asprime a dragostei divine, așa cum o descoperim în Matei 23. Despre aceasta, într-o postare ulterioară.