În urmă cu cinci ani, pe 5 decembrie 2017, se stingea din viață ultimul nostru monarh, Majestatea Sa, Regele Mihai I al României. Atunci când mă gândesc la ultimul nostru rege, una dintre imaginile care îmi revin în minte este cea legată de momentul în care Regele a venit în țară, dar intrarea i-a fost refuzată. Nu voi face alte comentarii, pentru că textul de față nu are caracter politic, ci este o meditație de advent. Am făcut totuși mențiunea pentru că tocmai această imagine mă duce cu gândul la una dintre realitățile triste ale acestei sărbători.
În primul capitol al Evangheliei sale, apostolul Ioan ne vorbește despre minunea venirii Fiului (Cuvântului) lui Dumnezeu la noi. Venirea Sa ar fi trebuit să stârnească cea mai mare bucurie posibilă, dar tocmai aici intervine partea șocant de tristă: „A venit la ai Săi și ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1:11). Precum în imaginea pe care am evocat-o mai sus, Regele (de data aceasta Regele Regilor) coboară în mijlocul poporului Său, dar este respins de acesta.
Scriam în meditațiile trecute despre persoane din Vechiul Testament care anticipează venirea și lucrarea Fiului. Astăzi, vom mai adăuga una: Iosif. Introducerea de mai sus se datorează faptului că Iosif se află în postura regelui, dar, mai ales, în postura Regelui. Să punctăm câteva asemănări.
Iosif este fiul trimis de tatăl la frații săi, dar este urât de aceștia. Ura capătă proporții covârșitoare, iar frații săi se hotărăsc să îl ucidă. Singurul lucru care împiedică teribilul act este simțul mercantil al fraților care se hotărăsc că e mai profitabil să îl vândă. Ura de care Hristos are parte tocmai de la „ai Săi” nu mai are nevoie să fie documentată aici.
Iosif este fratele care, deși primește doar ură din partea fraților, îi hrănește pe aceștia și întreaga lume de atunci cu pâine. Nu putem să nu observăm contrastul dintre abundența prezentă în primele capitole din Geneza și foametea care se instalează peste lume în vremurile lui Iosif. În Geneza 2:16, Dumnezeu îi spune omului că „poate să mănânce după plăcere din orice pom din grădină.” Odată cu căderea însă, omul își scoate cu greu pâinea din pământ și, nu de puține ori, „foametea bântuie în toată țara” (Geneza 41:56). O imagine similară este folosită în Luca 15, unde, departe de tatăl, „fiul cel mic a început să ducă lipsă.” Iată constatarea lui: „Câți argați ai tatălui meu au belșug de pâine, iar eu mor de foame aici!” (Luca 15:14, 17). Cât de încurajatoare trebuie să fi fost promisiunea lui Iosif că își va hrăni frații! (vezi Genesa 45). Cât de glorioasă este însă afirmația Regelui care afirmă că El Însuși este Pâinea Vieții! Este realitatea pe care o conștientizăm într-un mod cât se poate de concret ori de câte ori ne împărtășim la Masa Domnului!
La final, să observăm și că Iosif este fratele care suferă din pricina fraților, dar ale cărui suferințe sunt transformate de Dumnezeu în binecuvântare tocmai pentru aceștia. Întreaga viață a lui Iosif este o ilustrare perfectă a providenței divine care face ca și cele mai cumplite suferințe să devină binecuvântări. Acesta este motivul pentru care, după ce iudeii L-au omorât și batjocorit pe Domnul, apostolul Petru stă înaintea lor și îi îmbie cu „Pâinea Vieții”, pâine disponibilă tocmai prin moartea Domnului. Precum frații lui Iosif, „ei negreșit s-au gândit să îi facă rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine” (Geneza 50:20). Adică, prin Isus, le-a scăpat viața.
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter