Despre lectură

Dar cărțile bune ne cer atenția, iar cele mari ne solicită toate capacitățile. Orice carte bună stârnește atenția cititorului, dar cele mari mișcă întregul suflet. Atras, urmăresc unde mă duce mintea autorului. Dacă citesc bine, observ tipare și repetiții, iau în serios metaforele, fac legătura între un pasaj și altul. Subliniez, mâzgălesc pe orice spațiu alb disponibil și răsfoiesc paginile pentru a găsi pasaje anterioare atunci când simt o relație între părți ale narațiunii sau ale argumentului. Lectura este acțiunea de a ține în minte lucruri complexe, de a reaminti detalii anterioare și de a anticipa altele noi în țesătura de sensuri.

Angajarea de sine stătătoare cu o carte grozavă se califică drept semnificativă în sine, deoarece implică ceea ce Josef Pieper laudă ca fiind „deschidere receptivă și tăcere atentă”. Este ca o conversație cu o persoană plină de înțelepciune și autoritate, a cărei manieră de a vorbi necesită atenție la ton și ironie și la ceea ce ar putea rămâne nespus. Terminând o sesiune cu o astfel de carte, mă ridic de pe scaun ca după o masă copioasă: excelențea ei îmi depășește capacitățile actuale de apreciere, dar mă îndeamnă să devin mai mult decât sunt. Îmi amintesc că am citit Othello de trei ori într-un weekend, când eram în primul an de facultate. A fost uimitor. Experiența mi-a dezvăluit că trebuie să existe mai mult în mine decât credeam, dacă o astfel de piesă putea exista în lumea în care locuiam.

Săptămâna trecută, când m-am scufundat din nou în Platon după ce nu am predat tot anul, mi-am amintit că citirea marilor cărți înseamnă, de asemenea, intrarea într-o conversație cu alte cărți din tradiție – conversația lui Platon cu Homer, de exemplu. De-a lungul primelor părți ale dialogului, Socrate îl citează pe Homer, de obicei pentru a-i reproșa că și-a indus în eroare cititorii cu privire la zei sau la virtuți. Dar în Cartea a IV-a a Republicii, Socrate și Glaucon dau de urma înțelepciunii, curajului și moderației în orașul lor imaginar, iar în urma lor, spune Socrate, nu rămâne decât dreptatea: „Așadar, Glaucon, trebuie, ca niște vânători, să ne așezăm acum în cerc în jurul tufișului și să fim atenți, pentru ca dreptatea să nu se strecoare pe undeva și să dispară în obscuritate”.

Această metaforă a prăzii în desiș va aminti oricărui grec școlit în Homer de un pasaj celebru din Cartea a XIX-a a Odiseei. Când Odiseu merge, tânăr fiind, în vizită la bunicul său Autolykos, el și unchii săi merg la vânătoare într-o vale împădurită, unde câinii găsesc prada:

„Acolo, în interiorul acelei tufăriș des, se afla bârlogul unui mistreț mare.

Nici forța vânturilor suflate umede nu putea pătrunde aici,

nici soarele strălucitor nu-l putea străpunge vreodată cu razele sale, și nici măcar

ploaia nu ar putea să treacă până la capăt prin ea, atât de des creștea”

Odiseu se năpustește asupra desișului și, deși omoară fiara, „mistrețul [îl târăște]/ peste genunchi, și cu colții [îi taie] mult din carne, / sfâșiind în lateral”.

Prin comparația cu vânătorii și cu contextul lui Homer, Socrate compară subtil justiția cu un mare mistreț în desiș și pe Glaucon cu tânărul Odiseu. Ce îi spune el tânărului său interlocutor despre costul real al cunoașterii? Nu cumva ar putea cere o îndrăzneală extraordinară? N-ar putea să-l lase cu cicatrice, așa cum a făcut mistrețul cu Odiseu? Dreptatea ar putea să nu fie o noțiune abstractă, ci o afacere periculoasă care necesită înțelepciune, curaj și moderație.

Nu mai acordați atâta importanță citirii cărților, ni se spune: în schimb, încurajați elevii să stăpânească „întreaga gamă de competențe de alfabetizare”. Ar fi bine să ne auzim spunând asta cu voce tare: „competențe de alfabetizare”. Vă rog, spuneți-o până când întreaga barbarie a limbajului este inconfundabilă. Speranța pentru un viitor decent nu stă în astfel de „competențe”, ci într-o frumoasă îndeletnicire a lecturii.

Un text de Glenn Arbery pentru The Imaginative Conservative