Despre dragostea creștinilor și ispita de a-ți pocni semenii

Creștinii vorbesc frumos despre dragoste. Unii dintre noi încercăm să ne compunem fețe dulci, să vorbim mieros, dar eșuăm adesea în penibile sentimentalisme roz-bonbon și cădem în pase declarative, bine împănate cu lozinci, clișee și atitudini versetariste.

Știm că trebuie să ne iubim unii pe alții, vrem asta, confrații așteaptă aceasta, lumea ne pîndește. Și totuși uneori este imposibil!

Recent am văzut pe o rețea de socializare un asemenea strigăt, care se voia comic-ironic: ”Problema mea este tensiunea dintre porunca Domnului de a-i iubi pe toți oamenii și tendința mea naturală de-ai pocni!”

Chestiunea este mult mai serioasă decît pare. Apostolul însuși strigă: ”Binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac și răul pe care nu vreau să-l fac: iată ce fac!” Știu că trebuie, vreau, dar nu pot! Există și persoane insuportabile! Există și creștini care te calcă pe nervi! Există confrați despre care mi-aș dori, dacă Raiul este mare, Dumnezeu să le facă loc cîîîîît mai departe de mine, că doar ne-a spus Mîntuitorul că în Casa Tatălui sînt multe locașuri!

Cum ieșim din această tensiune fără a fi ipocriți?
Se pare că numai prin moarte, prin mortificarea eului, în sensul în care creștinii predică moartea omului vechi, cu resursele lui epuizate, și renașterea spirituală: nașterea din nou a unei noi ființe cu alte resurse de viețuire, cu alte izvoare. Dragostea creștinilor nu este un sentiment. Nu ne vine în mod natural, firesc. Nu este un rezultat al voinței omenești, este contraintuitiv și străin de inima cu totul deznădăjduit de rea și nespus de înșelătoare a omului. Nimic bun nu vine din noi, sîntem cu totul distruși de păcat și firea nu mai are puterea de a iubi. Da, și noi creștinii ne iubim familiile, soțiile, copiii, dar oare acestea nu sînt doar altă manifestare a egoismului, a conservării de sine, a instinctelor elementare? Ne iubim progeniturile, pentru că ele ne asigură transferul genelor peste generații, ne iubim soțiile, pentru că ele ne asigură confortul psihic, fizic și, în fond, sînt garanția unor alte ocazii de transfer genetic? Un creștin familist convins și care arată bine în mijlocul alor lui nu reprezintă deloc idealul creștin al dragostei neinteresate, sacrificiale.

Creștinul bătut, schingiuit, crucificat, ars, opărit, tîrît prin judecăți, batjocorit și care totuși iubește din toată inima, fără a primi înapoi decît batjocuri și ocări, care strigă precum Mîntuitorul: ”Doamne, iartă-i, că nu știu ce fac!”, acela se apropie de dragostea pe care o imaginează și Ioan și Pavel.

Creștinul obișnuit se află tot timpul între tendință și putință, tendința de a asculta imperativul lui Isus: vă poruncesc (adică nu este natural, este o ascultare de poruncă!) să vă iubiți unii pe alții, și neputința de a tolera măcar existența unor indivizi (pentru noi, dacă admitem că avem o teologie trinitară perihoretică – persoane) care te calcă pe nervi, care te schingiuie mental și a căror simplă prezență ajunge pentru a-ți dovedi cît de puțin ești asemănător Celui care te vrea fiu: Dumnezeu care ESTE DRAGOSTE!