Despre ce ar trebui să le (mai) vorbim copiilor noștri?

Este 1 iunie, ziua în care celebrăm copilăria. O copilărie senină, roz-bombon, idealizată, scăldată în soare și culori pale, cu părinți fericiți, fără lacrimi și dureri, cu leagăne, fără julituri și zgîrieturi, fără fracturi și răni, cu vată de zahăr și bezele, cu rîsete zglobii și trotinete, cu iarbă verde, fără căpușe.

Nu toate copilăriile sînt așa și nu le facem niciun serviciu copiilor, dacă îi ținem într-o bulă de săpun multicoloră că … las’ că se vor întîlni ei cu suferința mai tîrziu, de ce să îi întristăm de acum?

Creștem niște generații alintate și rîzgîiate, cu creierii făcuți ferfeniță de tablete și telefoane, care se vor refugia în realitatea virtuală sau în pseudo-realitatea creată de droguri la prima întîlnire cu suferința.

De aceea cred că din cînd în cînd trebuie să le vorbim copiilor despre boală, suferință și moarte. Zilele acestea, într-o discuție cu Mădălin Potoroacă, am descoperit că există o întreagă bibliotecă de literatură bună și recomandabilă copiilor despre sentimentele negative, despre trăirile frustrante, despre doliu.

Mai devreme sau mai tîrziu cățelul familiei își va sfîrși viața mai devreme decît ne așteptăm, apoi bunicii vor pleca, părinții, unul dintre frați va fi diagnosticat cu osteosarcom sau leucemie sau chiar ei înșiși.

Nu sînt pentru o educație spartană a copiilor sau pentru expunerea lor la durerea și suferința altora zilnic. Copiii au dreptul la inocență, dar … măcar din cînd în cînd ar trebui să le povestim despre boala Lyme, nu numai despre iarba verde, despre boala oaselor de sticlă, cînd se dau în leagăn, despre alți copii care nu au părinți, cînd stăm cu toții la masă, despre moarte, cînd sîntem cu toții vii, despre tratamente îndelungi și luni de zile petrecute în spital, atunci cînd ei zburdă liberi înaintea noastră.

Pedagogia suferinței este parte din procesul de educație din care vor crește adulți normali, dotați cu milă și compasiune, echipați cu dorința de a face voluntariat și de a ajuta, cu simțiri calde și cumpătate, care să fie gata să plîngă cu cei ce plîng și să rîdă cu cei care sînt veseli.

Fără pedagogia suferinței, odraslele noastre se vor transforma fie în niște depresivi anesteziați la realitate, fie în niște fugari violenți, reacționari și cruzi, atunci cînd le deranjezi parcursul narațiunii pe care le-am creat-o sau își vor fi creat-o.

În ultima vreme, în lunga mea convalescență, după operația din noiembrie, fiind în prag tot timpul cu “domnișoara cu pardesiu” (o imagine a morții împrumutată de la tatăl unui bun prieten), am recitit cartea lui Rob Moll, Arta de a muri. Ce spune Rob Moll în esență în carte este că instituțiile fundamentale, Biserica, Școala, Familia, ne învață cum să trăim, dar nu ne învață cum să murim. Uneori educația se reduce la niște simple lecții de dirigenție, fără întîlnire cu viața însăși.

Suferința și moartea sînt cea mai comună experiență umană, de care vor avea parte cu siguranță și copiii noștri. Nu este sigur că toți se vor căsători, nu este sigur că toți vor avea copii, la rîndul lor, nu este sigur că toți vor avea meseriile pe care și le-au visat sau căsătoriile cele mai fericite, așa cum le dorim, dar este sigur că vor suferi și vor muri. Îi pregătim să fie soți, părinți, buni profesioniști, buni cetățeni, dar nu îi pregătim să fie buni muribunzi, negînd faptul că toți sîntem de fapt niște muribunzi în călătoria spre aceeași destinație.

Astăzi, 1 iunie, este o zi bună să vorbim și despre lucruri rele. I-am putea duce pe ai noștri copii să se joace în spital cu copiii de pe secția de oncologie, și, dacă nu astăzi, cînd spitalul este aglomerat cu tot felul de activități de Ziua Copilului, mîine, poimîine sau toamna ploioasă, cînd nu îi mai vizitează nimeni. Învațăți-i să dăruiască, să cîștige compasiune, să se bucure de propria sănătate și să dăruiască bucurie altora.

O inimă înțeleaptă se formează mai degrabă într-o casă de jale decît în parcurile de distracții. Soția mea, Natalia, vine dintr-o familie cu 10 copii, cuscrii noștri au crescut 8 copii, și soția mea și ginerele meu mărturisesc o copilărie fericită pentru că și într-o casă și în cealaltă era obiceiul de a merge la bolnavi, văduve, orfani din cînd în cînd. Expuși fiind la aceste scene au început să își aprecieze mai mult propriile binecuvîntări.

Ultimele șapte luni din viața noastră de familie au stat sub umbra morții subite, aorta mea se poate desprinde în orice moment din proteză. Va fi scurt și intens! N-am avut încotro și a trebuit să stăm de vorbă cu Noah despre asta. S-ar putea întîmpla în fața lui. Acum știe că viața este scurtă și că starea de bunăstare de fericire de acum se poate sfîrși în orice moment.

Cînd a înțeles asta a luat creionul 3d și a scris după cîteva ore de chin deviza noastră din această perioadă: SWEET MEMORIES!

Viața mea atîrnă de un fir de ață (chirurgicală), dar, așa cum îmi spunea cardiologul meu, un credincios bun: ”Viața noastră a tuturor atîrnă de un fir de păr, numai că dumneavoastră aveți avantajul că sînteți mai conștient de acest lucru decît alții!”.

Să le dăruim și copiilor noștri adevăruri, pentru că orice soi de adevăr înseamnă libertate.