Dependența este boala dorinței

Ignoranța și negarea celor care ne îndeamnă adesea să „urmăm știința” sugerează o rezistență profundă la confruntarea cu unele adevăruri simple: o mai mare disponibilitate a drogurilor, cum ar fi heroina și cocaina, duce la niveluri mai ridicate de dependență. Dependența este o boală fatală pe care nu o putem trata pur și simplu ca pe diabet. Dependenții ca mine au nevoie, de obicei, de consecințe severe și, adesea, de intervenția instanțelor de judecată, înainte de a putea începe recuperarea.

Aceste date nu sunt deloc noi. Ceea ce este nou este efortul de a le ascunde. Într-o mișcare tipică, un studiu „științific” recent generează statistici legate de recuperare mai pline de speranță prin simpla redefinire a „recuperării” ca fiind orice crede un dependent că este recuperarea, inclusiv consumul excesiv de alcool și consumul de heroină.

Ce este atât de problematic în realitatea dependenței?

Dependența este o boală a dorinței. Societatea proslăvește dorința ca fiind „adevărul” nostru, sinele nostru autentic. Dorința consumatorului este motorul economiei noastre. În trecut, stânga se opunea consumerismului. Dar progresismul a evoluat și a devenit imposibil de distins de libertarianismul tradițional în privința apărării caracterului sacru al alegerii consumatorului. Ideea că alții ar putea judeca negativ ceea ce îmi doresc – fie că este vorba de preferințele mele sexuale, de alegerile mele în materie de lectură sau de utilizarea de substanțe chimice – stârnește acuzații îngrozitoare de elitism și prejudecăți din partea întregului spectru politic.

Astăzi, Elon Musk și politicienii de stânga își dau mâna în apărarea decriminalizării drogurilor. Ei sunt la fel de dedicați unei ide fundamentale a liberalismului: nimeni nu-mi poate spune ce să vreau. Eu decid ce vreau. Ceea ce vreau este ceea ce sunt.

Nimic nu amenință această viziune falsă a realității atât de mult ca dependența. În momentul în care m-am drogat cu heroină, tot ce mi-am dorit a fost să mă dezintoxic. Am făcut liste, planuri, am lăsat notițe scrise de mână prin tot apartamentul. „Nu te droga!”, „Viața mea contează!”, „Cere ajutor!”. Dar, în clipa în care drogurile începeau să dispară, tot ce-mi doream era să mai iau. Nu este nimic unic sau special în experiența mea. Fiecare dependent se confruntă cu această trădare prin dorință.

Noi, dependenții, suntem înrobiți de ceea ce ne dorim. Noi nu vrem ceea ce vrem. Limbajul trebuie să se contorsioneze pentru a transmite paradoxul dependenței. Apostolul Pavel a surprins acest lucru atunci când a scris în Romani: „Căci nu înţeleg ceea ce fac, întrucât nu fac ceea ce vreau, ci fac ceea ce urăsc!”. Cultura noastră publică nu ne-a lăsat nicio modalitate de a înțelege cum se poate ca dorința mea să nu fie a mea.

Pentru a-mi reveni, a trebuit mai întâi să mă separ de dorința mea. Trebuia să înțeleg că îmi doresc droguri, dar că dorința nu sunt eu. Dorința mea este străină de sinele meu cel mai profund. Apoi a trebuit să învăț forme mai bune de dorință, care m-au ajutat să doresc altfel.

Nu era pur și simplu faptul că lucrurile particulare pe care le doream cel mai mult – drogurile – erau problema. La fel ca mulți dependenți, după ce am acceptat că nu puteam să consum droguri, toate celelalte dorințe ale mele au devenit insațiabile. Dorința mea pentru bunuri de consum, pentru bani, pentru sex, pentru mâncare a devenit de nestăpânit. Am descoperit că dorința însăși era problema. Pentru a supraviețui, a trebuit să-mi controlez dorințele, să le supun unor principii mai înalte. A trebuit să deschid un spațiu între viața mea și dorința mea. Deschiderea acestui spațiu constituie nucleul spiritual ireductibil al recuperării din dependență. Pentru mine (și pentru orice alt dependent în recuperare pe care îl cunosc), nimic din corpul sau mintea mea nu mi-ar fi putut permite să fac acest pas. A fost nevoie de o putere mai mare decât mine: legea, arestarea pentru posesie de droguri. În timp ce zăceam în celula mea din închisoare, în ajunul Anului Nou 2001, un sentiment de ușurare a răsărit sub suferința sevrajului. Nu mai puteam să fac ceea ce voiam. A fost primul gust al libertății recuperării.

Șocul de a descoperi că dorința ne poate trăda este unic pentru cultura seculară. Fiecare tradiție religioasă, de la budism la creștinism, înțelege că dorința tinde să deschidă în noi hăuri fără fund. Departe de a furniza o identitate stabilă, dorința este un vârtej care consumă totul.

De-a lungul celor douăzeci de ani de recuperare, am văzut cum cultura noastră a devenit din ce în ce mai ostilă la acceptarea adevărului despre dependență. Reacția copleșitor de ostilă la recentul meu articol din Washington Post, în care am descris drumul meu spre recuperare, mi-a readus aminte de asta. Cultura noastră a devenit dominată de trei principii morale despre dorință. 1) Știu ce vreau. 2) Nu poți să-mi spui ce să vreau. 3) Mă poți ajuta recunoscând și respectând ceea ce îmi doresc.

În ultimii ani am asistat la efortul de a aplica aceste principii la problema dependenței. Adevărata problemă, ni se spune, nu este atât de mult ceea ce își doresc dependenții, cât tendința altor oameni de a-i stigmatiza pentru că își doresc droguri. În statul Ohio, unde locuiesc, de exemplu, vechile mesaje publice despre evitarea drogurilor care dau dependență au fost înlocuite de o campanie „învingeți stigmatul”.

Nu cunosc niciun dependent în curs de recuperare care să spună că alți oameni care se uită de sus la alegerile sale au fost una dintre problemele majore atunci când a consumat droguri. Dar este mai ușor pentru cultura noastră să accepte că atitudinea altora față de dorința mea este problematică decât să accepte că dorința mea în sine este bolnavă. Această abordare se înscrie în suita mai largă de politici privind drogurile la care elita ne îndeamnă – decriminalizarea posesiei de droguri și punerea la dispoziția dependenților a spațiilor și instrumentelor pentru ca aceștia să poată folosi drogurile cu mai mult succes.

O astfel de atitudine față de dependență este literalmente fatală. Idolatrizarea dorinței de către cultura noastră a făcut dificilă sau imposibilă acceptarea adevărului despre dependență. Atât timp cât această negare persistă, epidemia se va agrava. Problema drogurilor este o criză de sănătate, dar este și mai mult o criză spirituală. Pentru a o înfrunta, trebuie să recuperăm un adevăr străvechi despre dorință: eu nu sunt ceea ce vreau. Cultura noastră excelează în a ne da libertate pentru dorință. Dar, adesea, ceea ce avem nevoie cel mai mult este libertatea față de dorință. Dorința de a nu dori ceea ce ne dorim – aceasta este singura formă de dorință pe care liberalismul nu o poate recunoaște. Milioane de dependenți și familiile lor plătesc totuși prețul.

Un text de Michael W. Clune pentru First Things