Dennis Prager: după 40 de ani de emisiuni radio

Cred că am vorbit cu mai mulți oameni decât orice altă ființă umană în viață. Evident, unii oameni au vorbit cu mai mulți oameni decât mine. Șeful statului chinez vorbește cu mai mulți oameni într-un discurs de un minut adresat națiunii sale decât am vorbit eu în 40 de ani. Dar nu mă pot gândi la nimeni în viață care să fi vorbit cu mai mulți oameni decât am vorbit eu. Chiar și un terapeut care a vorbit cu 10 oameni pe zi timp de 40 de ani a vorbit cu mai puțini oameni – pentru că terapeuții vorbesc cu aceiași oameni în mod repetat. Eu am vorbit aproape întotdeauna cu oameni diferiți.

Prin urmare, meseria de prezentator de talk-show mi-a oferit o șansă unică pentru a studia condiția umană. Acest lucru este valabil mai ales în cazul meu. Vorbesc despre multe subiecte – politica este doar unul dintre ele. La fel de des vorbesc despre bărbați și femei, religie, fericire, copii și aproape orice altceva de importanță.

Acest „laborator” m-a învățat o mulțime de lucruri despre condiția umană. Iată doar câteva exemple:

Nr. 1: Există o mulțime de oameni singuri.

În mod ironic, faptul că am vorbit cu atât de mulți oameni m-a făcut să conștientizez cât de mulți oameni nu au prieteni, oameni cu care să își împărtășească în mod liber gândurile. Credeam că oamenii singuri sunt rari. Ceea ce am descoperit este că oamenii cu prietenii adevărate sunt rari. Nu e de mirare că Marea Britanie are un minister al singurătății.

Nr. 2: Fără să vorbesc cu atât de mulți oameni, cu siguranță aș fi mai puțin înțelept. Cei care mă sună (și cei care îmi scriu scrisori) m-au făcut o persoană mai înțeleaptă, iar pentru asta le sunt îndatorat. Unul dintre exemplele mele preferate este femeia care a sunat la emisiunea mea pentru a discuta subiectul uneia dintre „Orele de fericire” săptămânale: „Poți fi mai fericit decât cel mai puțin fericit copil al tău?”.

Mi-a spus mie (și milioanelor de ascultători) că are o fiică tristă în vârstă de 30 de ani, care i-a făcut viața (celei care a sunat) tristă. Dar într-o zi a ajuns la o concluzie: „Nu eu am i-am stricat-o; nu o pot repara.” I-am mulțumit din plin interlocutoarei pentru că a ajutat nenumărate persoane în acel moment – și multe altele care m-au auzit sau mă vor auzi citând-o la radio și în discursurile mele.

Nr. 3: Fără să vorbesc cu atât de mulți oameni, nu aș ști care dintre opiniile mele sunt aberante. De exemplu, cu zeci de ani în urmă, am spus că aș prefera ca fiul meu adolescent să fumeze tutun decât marijuana. Practic, niciun interlocutor nu a fost de acord atunci – sau acum – că acesta este un lucru mai bun.

Nr. 4: Am învățat cât de adevărat este dictonul: „Nu subestima niciodată inteligența oamenilor și nu le supraestima niciodată cunoștințele”. Am vorbit cu un număr de oameni lipsiți de înțelepciune – adică oameni cu idei prostești –, dar aproape niciodată nu am vorbit cu o persoană despre care să cred că are un IQ scăzut. Cu alte cuvinte, problema cu gândirea oamenilor nu este că nu au capacitatea de a asimila subiecte complexe și profunde, ci că nu gândesc clar.

Nr. 5: Cea mai importantă calitate în comunicare este aceea de a fi interesant. Acest lucru este evident atunci când îl auzim prima dată, dar dacă cerem cuiva să completeze spațiul gol: „Cea mai importantă calitate în comunicare este…”, cei mai mulți oameni nu se vor gândi la această calitate.

Este singurul lucru care îi caracterizează pe toți prezentatorii de talk-show-uri. De stânga sau de dreapta, indiferent dacă vorbesc despre politică, finanțe, sport sau orice altceva, ei sunt interesanți. Dacă nu ești interesant, îți pierzi audiența, iar apoi îți pierzi slujba. Indiferent cât de important este ceea ce ai de spus, trebuie mai întâi să menții interesul oamenilor.

Acest lucru este valabil în ceea ce privește orice formă de comunicare. Să luăm ca exemplu muzica. Întotdeauna m-am întrebat de ce prefer interpretarea unei sonate de Beethoven de către un pianist în locul altui pianist, sau dirijarea unei simfonii de Beethoven de către o persoană în locul alteia. La urma urmei, ei cântă sau dirijează exact aceleași note.

Datorită faptului că mi-am dat seama de cea mai importantă calitate în a fi prezentator de talk-show, am realizat în sfârșit de ce preferam interpretarea unui muzician în locul altuia: interpretarea pe care o preferam îmi menținea mai mult interesul, chiar dacă nu-mi plăcea la fel de mult.

Se spune că radioul are un viitor limitat. Eu aud asta de 40 de ani. Poate că este adevărat, însă audiența emisiunilor de radio pentru discuții rămâne de multe ori mai mare decât cea a unor canale de televiziune. În cazul în care va fi înlocuit treptat de podcast-uri, va fi o pierdere – oricât de mult aș aprecia podcast-urile, având în vedere că mă ocup două. Să auzi vocile concetățenilor tăi, pe lângă cea a gazdei și a invitaților, este de mare importanță – deși întotdeauna le spun gazdelor începătoare de talk-show-uri să încheie cât mai repede convorbirile cu un anumit tip de interlocutor: cei care nu sunt interesanți.

Chiar și după 40 de ani, îmi place această meserie. Să pot spune către milioane de oameni ce cred despre aproape orice – și să fiu plătit bine pentru a face acest lucru – este un dar. Sunt un om norocos și sper că ascultătorii mei simt că și ei sunt norocoși.

Un text de Dennis Prager