De ce sunt necesare perioadele de criză?

Perioada de criză este o perioadă de grea încercare, plină de dificultăţi, un moment de cotitură radicală. Nu e de mirare că, în perioadele de criză, luăm – din păcate de prea multe ori – decizii greşite, impulsive, cu efecte devastatoare. Probabil din această cauză ne-am dori să schimbăm aceste decizii, dacă ne-am putea întoarce în timp. Însă, din moment ce nu putem să facem asta, trebuie să rămânem cu picioarele pe pământ şi să ne gândim la câteva lucruri practice.

În primul rând, ar trebui să ne întrebăm în ce fel au afectat perioadele de criză ceea ce suntem în prezent. În procesul devenirii noastre – al transformării după chipul şi asemănarea lui Hristos – oare am fi ceea ce suntem astăzi fără perioadele de criză prin care am trecut? Este drept că, uneori, aceste perioade au adus cu sine mari suferinţe, însă ele au acţionat ca o unealtă de cioplit în mâna Marelui Tâmplar. Suntem într-un proces de regenerare holistică a umanităţii distruse de păcat, iar acest proces nu poate fi desăvârşit fără să trecem prin perioade de criză, indiferent care ar fi acestea. Reamintesc foarte pe scurt că, în primul secol, creştinii erau convinşi că în Împărăţia lui Dumnezeu se intră prin multe necazuri. Necazurile – perioadele de criză – erau întâmpinate cu „trebuie să” (vezi Fapte 14:22), nu cu „vai de mine, cum de?” Exista, de asemenea, convingerea fermă că toate lucrurile pe care le experimentăm – inclusiv perioadele de criză – lucrează împreună spre binele nostru, după un plan pe care noi nu îl înţelegem complet aici şi acum, dar pe care Dumnezeu îl controlează în suveranitatea Sa.

În al doilea rând, criza este o bună ocazie de a ne reevalua viaţa personală, dar şi biserica din care facem parte. Acesta este motivul pentru care nu ar trebui să ne scandalizăm când anumite perioade de criză tulbură serios apele în care ne găsim. Unii vor pleca, alţii vor veni. Unii se vor strica, alţii se vor sfinţi. Unii vor cădea, alţii se vor ridica. Unele biserici se vor închide, altele se vor deschide. Unii slujitori vor fi „însemnaţi” ca ticăloşi – când păcatele lor vor ieşi la lumină – dar se vor ridica alte zeci de slujitori care vor trăi cu demnitate şi evlavie credinţa în Hristos. Criza de lideri autentici va stârni – cel puţin asta îmi doresc – o revoltă în inima celor sinceri, care vor face un pas în faţă şi îşi vor afirma chemarea de a sluji Trupul lui Hristos.

Criza pentru creştinismul primar era o provocare, nu o tragedie. Teologia lor era ancorată în promisiunile lui Dumnezeu şi, drept urmare, s-au încrezut în aceste promisiuni. S-au adaptat la toate perioadele de criză – inclusiv la martiraj – deoarece ştiau că Altcineva este la cârma istoriei umanităţii. Oare creştinismul ar fi rezistat până astăzi dacă cei din primul secol nu şi-ar fi trăit crizele lor? Nu cred că ne putem da seama cum suntem cu adevărat, şi nici cum sunt bisericile noastre, dacă nu vom experimenta perioade de criză. Criza aprinde o lumină în locurile întunecoase ale sufletului nostru, unde iluziile domnesc libere. De multe ori, criza ne arată că nu suntem ceea ce credem că suntem, și treaba asta e benefică, zic eu.

În ultimul rând, criza este o bună ocazie de a lua atitudine şi de a schimba ceva. Ne lamentăm în zadar în perioadele de criză. Va trebui să învăţăm cum să reacţionăm în astfel de perioade şi cum să transformăm criza într-o binecuvântare. De pildă, să presupunem că biserica ta locală trece printr-o perioadă critică, până acolo încât unitatea ei riscă să fie distrusă. Cine e de vină? Pastorul e de vină? Comitetul e de vină? Lumea e de vină? Criza este perpetuată de toţi cei ce intensifică problemele prin lamentaţiile lor, de cei care doar acuză, dar nu au soluţii. Indiferent cine e de vină, ieşirea dintr-o criză nu are loc niciodată pe fondul lamentaţiilor şi al acuzaţiilor. Vor birui crizele doar cei ce vor fi învăţat să ia atitudine, să vină cu soluţii, să trăiască aici şi acum viaţa Împărăţiei lui Dumnezeu. Din păcate, în zilele noastre, perpetuăm o stare de infantilism de cea mai josnică speţă. Ne plângem în cor de crizele pe care le trăim, dar câţi oferim soluţii reale la problemele care ne stau în cale?

Oamenii maturi, flămânzi şi însetaţi după neprihănire vor reuşi să găsească soluţii la crizele prin care trec. Ei vor fi convinşi că „nimic nu e la voia întâmplării” şi vor întâmpina valul uriaş al crizei pregătiţi să se înalţe deasupra lui, aşa cum un surfer aşteaptă nerăbdător valurile oceanului furios. Valul furios reprezintă ocazia perfectă ca ei să dovedească din ce fel ce material sunt făcuţi.