De ce plânge Domnul de Florii?

Încă de la naşterea Domnului nostru, bucuria s-a împletit cu durere şi lacrimi. Citim de pildă că magii „n-au mai putut de bucurie” atunci când l-au găsit, dar atmosfera este străpunsă imediat de strigătul deznădăjduit al Rahelei, care jelea uciderea pruncilor.

Aceeaşi mixtură ciudată de veselie şi întristare este prezentă şi la sărbătoarea Floriilor. Mulţimea entuziastă Îl aclamă, dar Domnul plânge. Plânge pentru cetate. De ce?

În primul rând pentru că aceasta „nu a cunoscut vremea când a fost cercetată” (Luca 19:44). Alte traduceri spun „vizitată.” Dumnezeu venise la ei, în persoana Fiului Său, iar ei nu au fost conştienţi de ceea ce se întâmpla. Ioan rezumă adevărul acesta în primul capitol al Evangheliei sale: „A venit la ai Săi şi ai Săi nu l-au primit” (Ioan 1:11). De ce nu l-au recunoscut? Printre altele, pentru că au deformat Scripturile. Au interpretat Scripturile în lumina aşteptărilor, în loc să își formuleze așteptările în lumina promisiunilor din Scripturi.

Această deformare a Scripturilor a fost însoţită de mândrie şi siguranţă. Acea mândrie care blochează. Acea siguranţă prostească, ce nu îţi permite să reformulezi poziţia nici chiar atunci când eşti conştient că ai greşit. Întotdeauna mă înfioară gândul că cei care L-au respins pe Domnul au fost cei care, într-un sens, cunoşteau Scripturile cel mai bine: conducătorii poporului, preoţii și cărturari. Studierea temeinică a Scripturilor este absolut necesară, dar se pare că nu este suficientă. Atitudinea smerită a unei inimi care să se lase învăţată este absolut necesară.

În al doilea rând pentru că locuitorii cetății tocmai îşi irosiseră ultima şansă: „dacă ai fi cunoscut măcar în această zi, dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi” (Luca 19:42) De multă vreme îi căuta Dumnezeu şi le vorbea. Stăpânul viei (vezi pilda din Luca 20) îşi trimisese robii, dar au fost nesocotiţi. Fiul, punctul culminant al revelaţiei, a avut parte de aceaşi soartă.

Timpul cercetării, al vizitării, este însă limitat. Este un adevăr pe care îl descoperim de-a lungul Scripturilor, aplicat unor popoare, dar şi unor persoane individuale. Atunci când Dumnezeu ne cercetează, există doar două opţiuni: pocăinţa sau împietrirea. Ierusalimul a ales că meargă pe cea de-a doua cale. Atunci când Dumnezeu te cercetează, îţi oferă libertatea de a alege. A merge pe drumul împietririi înseamnă a intra într-un proces al desensibilizării. G.K Beale are un studiu foarte interesant pe tema aceasta. Devii orb şi tare de urechi. Astfel, libertatea de a alege devine tot mai limitată, până când respingerea rămâne singura opţiune. Alegerea însă ai făcut-o tu!

În al treilea rând, Domnul plângea pentru că judecata era de-acum iminentă: „Vor veni zile când vrăjmașii tăi te vor înconjura cu șanțuri, te vor împresura și te vor strânge din toate părțile și te vor face una cu pământul pe tine și pe copiii tăi din mijlocul tău; și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră (…)” (Luca 19:43-44). Cea mai cruntă judecată însă nu a fost acea adusă de armatele romane, ci faptul că Dumnezeu îi părăsise. Dumnezeu vizitează, dar atunci când este respins, pleacă! Iată gândul care ar trebui să ne înfioare. Iată de ce ar trebui să ne temem cel mai mult. S-ar putea că Dumnezeu să ne părăsească. Aceasta este și constatarea pe care apostolul Pavel o face în Romani 1, privind la societatea din vremea sa: „De aceea, Dumnezeu i-a lăsat (…) Din pricina aceasta Dumnezeu i-a lăsat (…)” (Romani 1:24, 26).

Din cauza aceasta Domnul nostru plânge la Florii. Și, cu siguranță, nu doar la acele Florii.