De ce majoritatea clerului anglican aprobă acum căsătoriile gay – și ce înseamnă acest lucru pentru viitorul bisericii

În primul rând, vechile linii de demarcație dintre creștinii conservatori și cei liberali s-au schimbat. În trecut, a susține sau a nega afirmațiile supranaturale ale Bibliei, în special pe cele ale învierii trupești a lui Isus, era ceea ce diviza bisericile. Astăzi, problemele de moralitate, în special de moralitate sexuală, sunt punctele de dispută. Iar acestea au o semnificație mai mare pentru viața mai largă a bisericii în cadrul societății. Să afirmi învierea te-ar fi putut face să pari un țicnit, dar societățile tolerează în general țicniții. Să te opui regimului nostru cultural occidental actual, în care identitatea sexuală este cheia valorii personale, înseamnă să negi umanitatea concetățenilor. Lumea vede acest lucru ca pe un act profund imoral și nu unul care va fi probabil tolerat la nesfârșit. Creștinii trebuie să înțeleagă acest lucru. Aceasta nu este o scuză pentru a abandona învățătura biblică despre cuvintele blânde care îndepărtează mânia sau despre binecuvântarea celor care ne blestemă. Însă ar trebui să ne așteptăm ca suferința, nu articolele în Washington Post, să fie răsplata noastră.

Și asta ne aduce la a doua lecție. Schimbarea opiniei clerului cu privire la această problemă ar putea fi motivată de intuiții pastorale de afirmare a oamenilor. Pastorația este o vocație a compasiunii și puțini, sperăm, intră în ea cu scopul de a-i răni pe alții. Bunătatea este la ordinea zilei. În mod ironic, însă, această schimbare cumpără posibilitatea imediată de afirmare cu un cost imens pe termen lung.

Unul dintre motive este faptul că mariajul homosexual nu implică doar o extindere minoră a conceptului tradițional. A fost o vreme când scriitori homosexuali precum Andrew Sullivan susțineau că permiterea căsătoriilor între persoane de același sex ar permite pur și simplu homosexualilor să facă parte dintr-o instituție conservatoare. Acum este clar că mariajul homosexual nu a extins doar setul celor considerați a fi căsătoriți, ci a golit în mod fundamental căsătoria de sens – sau, mai exact, a scos la iveală faptul că aceasta fusese deja golită de sens prin acceptarea cu ușurință a divorțului fără vină. Ea nu mai este o relație unică a cărei stabilitate este importantă pentru scopurile sale normative, ci puțin mai mult decât o legătură sentimentală care trebuie să dureze doar atât timp cât satisface nevoile emoționale ale părților implicate.

În ceea ce privește căsătoria tradițională, Cartea Anglicană de Rugăciune își rezumă scopurile destul de frumos:

“În primul rând, căsătoria a fost rânduită pentru procrearea de copii, care să fie crescuți în frica și îngrijirea Domnului și spre lauda sfântului Său Nume. În al doilea rând, a fost rânduită ca un remediu împotriva păcatului și pentru a evita curvia; pentru ca persoanele care nu au darul  abstinenței să se căsătorească și să se păstreze ca mădulare nepătate ale trupului lui Hristos. În al treilea rând, a fost rânduită pentru tovărășia, ajutorul și mângâierea reciprocă pe care unul trebuie să o aibă de la celălalt, atât în prosperitate, cât și în adversitate. În această stare sfântă aceste două persoane prezente vin acum să se unească.”

Se pare că o majoritate a clerului anglican nu mai crede în primul scop, deoarece căsătoriile homosexuale, prin definiție, nu produc copii. Nici în cel de-al doilea nu mai cred. În mod clar, ei nu consideră trupul – trupul sexuat – și nici utilizarea organelor sale sexuale ca având un statut moral intrinsec. Și astfel, “căsătoria” devine doar o formă intensă de prietenie. Este ironic faptul că clerul anglican abandonează una dintre cele mai bune declarații liturgice a ceea ce este de fapt căsătoria. Într-adevăr, nu este vorba de faptul că clerul crede acum în căsătoria homosexuală; mai degrabă, este vorba de faptul că nu mai crede deloc în căsătorie. Nu este nici pastoral, nici plin de compasiune să negăm semnificația morală a corpului uman sexuat și nici să participăm la demolarea în continuare a unei instituții al cărei scop este de a oferi copiilor un mediu stabil și plin de dragoste.

Această schimbare nu se aplică doar la căsătorie. Odată ce diferențele de sex care stau la baza căsătoriei sunt respinse ca fiind irelevante, atunci a avut loc o schimbare fundamentală în ceea ce înțelegem că sunt ființele umane. Chiar dacă L, G și B din alianța LGBTQ sunt în dezacord din punct de vedere filozofic cu T și Q în ceea ce privește importanța pe care o acordă diferențelor corporale de sex, de fapt, aceștia au cedat deja un teren cheie prin negarea semnificației distincțiilor dintre fiziologia masculină și cea feminină. Este o momeală și o schimbare: biologia este irelevantă pentru activitatea sexuală, dar de o importanță absolută. Nu par să existe prea multe motive să sperăm că majoritatea preoților Bisericii Anglicane, după ce au abandonat, aparent, învățătura tradițională a bisericii lor cu privire la căsătorie, vor găsi vreun motiv convingător pentru a nu face același lucru în ceea ce privește întrebarea ce este o femeie.

Ultima ironie tristă este că acceptarea de către cler a căsătoriilor gay nu va duce în cele din urmă decât la accelerarea morții Bisericii Anglicane. Lumea nu dorește aprobarea bisericii. S-a descurcat foarte bine fără aceasta timp de mulți ani și va continua să facă acest lucru. Ceea ce dorește lumea este capitularea bisericii. Și oricât de mult ar dori cineva să îmbrace aceste ultime descoperiri – ca fiind sensibile din punct de vedere pastoral, ca fiind în pas cu vremurile, ca afirmându-i pe cei marginalizați – ele reprezintă cea mai recentă împlinire a acestei dorințe.

Carl R. Trueman, First Things