De ce dai, frate, cu biciul? (1)

Biciuitorii lovesc din cauza suferinţei pe care nu o mai pot îndura. Frustrările lor personale au devenit nocive şi le infectează sufletul. Trăiesc o profundă dezamăgire interioară şi îşi găsesc împlinirea (de o clipă, desigur) în loviturile verbale adresate altora. Se simt bine, satisfăcuţi chiar, atunci când descoperă defecte la alţii şi conştiinţa lor este derutată pentru o clipă. În felul acesta, presiunea propriei vinovăţii este revărsată asupra unui semen, iar ei vor putea răsufla uşurați. Dr. Gabor Maté susţine că „insultele pe care le adresăm ne spun întotdeauna cine simţim noi că suntem”.

Bârfa, vorbirea de rău – adică loviturile verbale – sunt, în cele din urmă, forme de dependenţă păcătoasă. Ciudăţenia, de-a dreptul grotescă, este că aceste obiceiuri nu sunt considerate, per se, păcate îngrijorătoare. Drept urmare, ele sunt practicate fără remuşcare, chiar şi la nivel de grup. Aşa că nu ne confruntăm doar cu indivizi particulari care nu îşi pot înfrâna limba, ci întâlnim chiar grupuri de indivizi care biciuiesc constant cu vorbe. În jurul mesei Cinei Domnului ne comportăm ca fraţi şi surori, dar după ce plecăm de la Sfânta Masă devenim biciuitori.

Cum pot coexista aceste două atitudini contradictorii? Cum este oare posibil să simulăm evlavia şi, în acelaşi timp, să-i biciuim pe fraţi cu vorbe rele?

Mai întâi, biciuitorii nu înţeleg că a iubi înseamnă a asculta de poruncile lui Dumnezeu. Pentru ei, ce porunceşte Dumnezeu nu este prioritar. Contează doar ce simt şi gândesc ei. Însă creştinismul ne învaţă să ascultăm de voia lui Dumnezeu. Tatăl ceresc ne porunceşte să nu ne vorbim de rău unii pe alţii. Dumnezeu nu ne cere să fim proști, adică să acceptăm răul şi să îmbrăţişăm fărădelegea de dragul toleranței. Nicidecum! Cel flămând după dreptate se va adresa nedreptăţii şi se va ridica întotdeauna împotriva răului. Lumina nu se va încuscri cu întunericul, iar sfinţenia nu va dormi în acelaşi pat cu păcatul.

Dumnezeu, în schimb, ne cere să nu emitem judecăţi aspre asupra aproapelui nostru, să nu îl dispreţuim, să nu îl ofensăm, să nu ne batem joc de el. Ne cere să vedem în el „chipul lui Dumnezeu”, aşa pervertit de păcat cum e, chip distrus cel rău, dar valoros ontologic. Căci dacă am cuantifica toate valorile lumii, ele nu pot fi date la schimb pentru un suflet. Îmi permit eu să distrug prin vorbele mele un suflet care e mai valoros decât „toată lumea”? Îi bârfesc cu răutate pe semenii mei, creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pentru că nu am respect faţă de Creatorul lor. Trist şi dureros, dar adevărat!

Apoi, biciuitorii nu îşi înţeleg propriile dezamăgiri. Cu toţii ştim că e mult mai uşor să îi judecăm pe alţii decât să ne judecăm pe noi înşine. E mult mai uşor să arătăm cu degetul, decât să ne uităm în oglindă. Acest mecanism psihologic, care are la bază „deturnarea atenţiei”, specifică iluzionismului, ne anesteziază conştiinţa. Avem impresia că dacă X-ulescu a făcut aia şi aia, iar noi ne căutăm de treabă acuzându-l, cumva greşeala personală îşi va pierde din întunecime. Însă, fără să ne dăm seama, bârfa devine o acuzare în oglindă. De fapt pe noi înşine ne acuzăm, pe noi înşine ne biciuim cu vorbe.

„Negativismul meu se naşte dintr-o insatisfacţie interioară, din autocritica mea dură”, spunea Gabor Maté. Suntem aspri şi neîngăduitori cu ceilalţi, pentru că evităm să ne confruntăm propria inimă. E mult mai comod să dăm în alţii decât în noi înşine, nu-i aşa? Iar în timp, se pare că ajungem să ne amăgim că, dacă suntem duri cu ceilalţi şi le spunem adevărul verde-n faţă, suntem nişte oameni integri, de nota zece. Până nu ne vom cunoaşte propria inimă, propria insatisfacţie, nu ne vom opri din dependenţa de a biciui cu vorbe.

Omul împlinit sufleteşte, care îşi găseşte bucuria în Hristos, nu va găsi nicio satisfacţie în sportul numit bârfă. De ce să îşi găsească plăcerea în a da cu biciul vorbelor? El are un Dumnezeu care judecă faptele oamenilor şi care ne cere să lăsăm răzbunarea în mâna Lui (Romani 12). Omul fericit este omul care iubeşte şi care se roagă pentru „toţi oamenii”. El nu poate biciui cu vorba, nu poate face răul, căci iubirea „nu se gândeşte la rău”(1 Corinteni 13). Lui nici nu-i trece prin cap să ofenseze pe cineva, darămite să îşi lovească aproapele cu răutate şi cu asprime. Bârfim pentru că nu iubim. Ştiu că nu ne place să auzim asta, dar aceasta este realitatea!

Bârfitorul este un om profund nefericit, neîmplinit sufleteşte, mândru până la paroxism şi lipsit de înţelepciune. El trebuie să înveţe să se privească în oglindă, să asculte de poruncile lui Dumnezeu şi să îşi trateze propria inimă cu medicamentul minune numit „pocăinţă”. O doză dimineaţa, una la prânz şi una seara. Pe o perioadă nedeterminată de timp.

Va urma

Sursa foto: Photo by engin akyurt on Unsplash