De ce ar trebui să citesc Catehismul de la Westminster?

Contextul istoric

Printre documentele produse de Adunarea de la Westminster se numără Mărturisirea de credința de la Westminster, Catehismul Mare, Catehismul Mic și Îndrumarul pentru Închinarea Publică. Aceste scrieri au fost rezultatul muncii a celor mai abili teologic 131 pastori și profesori protestanți din Marea Britanie a secolului al XVII-lea, printre care se numărau pastori și teologi presbiterieni, episcopali și independenți. Adunarea a inclus, de asemenea, treizeci de laici din Camera Comunelor și Camera Lorzilor și o delegație scoțiană de comisari consultativi. Între 1643 și 1649, adunarea s-a întrunit de 1163 de ori. Adunarea a fost convocată la cererea Parlamentului englez, cu scopul de a stabili un rezumat succint al doctrinei protestante. Parlamentul a însărcinat adunarea cu revizuirea celor treizeci și nouă de articole ale Bisericii Anglicane.

Având în vedere natura ecumenică a membrilor adunării, Catehismul de la Westminster este un document cooperativ – produsul unor oameni cu o varietate de credințe teologice care s-au unit pentru a alcătui o declarație unificată a credinței creștine. Acest lucru face ca Catehismul de la Westminster să fie unul dintre cele mai mature teologic și deosebit de importante documente din istoria bisericii.

Prioritatea acordată Bibliei

Unii indivizi i-au acuzat pe cei care se supun cu strictețe Catehismului de la Westminster că îl consideră mai presus de Scriptură. Cu toate acestea, astfel de acuzații sunt nefondate în lumina învățăturii clare a primului capitolul al Catehismului. Edmund Clowney a explicat:

“Întregul Catehism de la Westminster depinde de învățătura sa despre Biblie. (…) De fapt, recuperarea învățăturii Bibliei despre ea însăși a fost cheia eliberării aduse de Reforma Protestantă. Autoritatea finală stă în biserică sau în Biblie? Primul capitol al Catehismului prezintă o mărturie clară despre autoritatea Scripturii, din dorința de a răspunde la această întrebare în mod biblic.”

Teologii au încheiat primul capitol cu o declarație despre credința lor în supremația Scripturii. Ei au scris: 

“Judecătorul suprem, prin care trebuie limpezite toate controversele şi în lumina căruia trebuie examinate toate decretele şi conciliile, toate opiniile scriitorilor antici, toate doctrinele omeneşti şi toate părerile (călăuzirile) personale şi cu ale cărui hotărâri trebuie să fim satisfăcuţi, nu poate fi altul decât Duhul Sfânt vorbind prin Scriptură.” (Catehismul de la Westminster 1.10)

În 1647, s-au adăugat dovezi scripturale la formularea învățăturilor de credință. Această acțiune a arătat și mai mult angajamentul absolut al autorilor față de autoritatea finală și supremă a Scripturii.

Fidelitatea doctrinară

Membrii Adunării Westminster nu au căutat să reinventeze roata interpretării biblice. Mai degrabă, ei au construit pe temelia pusă de pastorii și teologii de-a lungul istoriei bisericii. Acest lucru este evident din formularea lor a trinitarianismului de la Niceea în capitolul “Despre Dumnezeu și Sfânta Treime”, unde au afirmat:

“În unitatea Dumnezeirii coexistă trei Persoane, având aceeaşi substanţă, putere şi eternitate: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt. Tatăl este fără origine, nenăscut şi nepurces; Fiul este veşnic născut din Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede etern de la Tatăl şi de la Fiul.” (Catehismul de la Westminster 2.3)

Acest lucru se poate vedea și în apărarea lor a cristologiei calcedoniene în capitolul “Despre Hristos, Mijlocitorul”, unde au scris: “Astfel încât două naturi complete, perfecte şi distincte, dumnezeirea şi umanitatea, au fost unite în mod inseparabil într-o singură persoană, fără schimbare, amestecare sau confuzie.” (CW 8.2)

În timp ce autorii clădeau pe formulările doctrinale centrale la care biserica aderase de mult timp, corectau și rafinau formulările teologice existente ca urmare a polemicilor lor cu Biserica Romano-Catolică. Nu putem înțelege importanța Carehismului de la Westminster fără a recunoaște implicarea în respingerea multor erori doctrinale ale Romei. Un exemplu foarte clar al acestui aspect al Confesiunii de Credință de la Westminster se găsește în capitolul “Despre Cina Domnului”. În al doilea paragraf al acestui capitol, este scris:

“În sacramentul acesta, Cristos nu este jertfit Tatălui şi nici nu se aduce vreo altă jertfă pentru iertarea păcatelor celor vii sau ale celor morţi. Ci este numai o comemorare a acelei jertfe unice prin care Cristos S-a adus pe Sine pe cruce o dată pentru totdeauna. (…) Astfel, jertfirea făcută la slujba împărtăşaniei de către romano-catolici, (misa, cum o numesc ei), este cea mai detestabilă insultă la adresa jertfei unice a lui Cristos, care este singura ispăşire pentru toate păcatele aleşilor Săi.” (CW 29.2)

În măsura în care a păstrat și a construit pe doctrinele creștine fundamentale, în timp ce a respins și a rafinat alte doctrine eronate care erau acceptate, Catehismul de la Westminster este recunoscut ca unul dintre cele mai precise și atent formulate credințe și confesiuni ale Reformei Protestante.

Aplicabilitatea spirituală

Confesiunea de Credință de la Westminster nu este un document teologic rece sau steril. Este plin de aplicații ale doctrinei biblice. Nu poți citi capitolele despre adopție, sfințire, credință mântuitoare, pocăință spre viață, fapte bune, perseverență și siguranța harului și mântuirii (capitolele 12-18) fără a observa modul profund practic și pastoral în care adevărurile doctrinale ale Scripturii au o influență asupra vieții poporului lui Dumnezeu. Aceste capitole conțin exemple abundente de calvinism experiențial. În timp ce Confesiunea de Credință nu este un document devoțional, există o componentă devoțională constantă în expunerile sale doctrinare.

Nick Batzig, Ligonier