De ce ai nevoie pentru a crede?

Iată că Acesta sosește! Caracterul Lui este desăvârșit și la fel conduita. Semnele și minunile pe care le face sunt cu adevărat glorioase. Spre deosebire de lucrările lui Moise din Egipt, semnele Domnului nostru nu aduc judecata și pedeapsa, ci sunt acte de binefacere. Demonizații sunt eliberați, bolnavii vindecați, flămânzii săturați, furtunile care aduc moartea potolite. Revenind la întrebarea de la început, „Ce ar trebui să se întâmple ca să crezi și să te pocăiești?”, am fi tentați să spunem: exact ceea ce ne este descris în Evanghelii!

Surprinzător, lucrul acesta asta se întâmplă! Iată ce spune Domnul nostru în Luca 10:13-14: „Vai de tine, Horazin! Vai de tine Betsaida! Căci dacă ar fi fost făcute în Tir și Sidon lucrările puternice careu au fost făcute în voi, de mult s-ar fi pocăit stând în sac și cenușă. De aceea, în ziua judecății, va fi mai ușor pentru Tir și Sidon decât pentru voi.”  Ce s-ar mai putea face, pentru a determina oamenii să creadă? Nu doar că nu credeau, dar unii vehiculau explicații alternative, încercând să elucideze minunile glorioase ale Domnului, invocând forțele demonice și acuzându-L că acționează cu ajutorul „domnului dracilor” (Luca 11.15). În acest context, Domnul nostru folosește o expresie care se regăsește și în cartea Exodul: „degetul lui Dumnezeu.” Iată ce spune El: „Dar dacă Eu scot dracii cu degetul lui Dumnezeu, Împărăția lui Dumnezeu a ajuns până la voi” (Luca 11:20). Precum în Exodul, cu diferențele notabile, pe care le-am pomenit mai devreme, „degetul” lui Dumnezeu era la lucru în mijlocul lor, dar ei, precum egiptenii odinioară, refuzau să creadă și să se pocăiască.

Să formulăm câteva concluzii:

Credința nu depinde de minuni, nici de cantitatea acestora și nici de „gradul de extraordinar” al acestora. Exodul și Evangheliile stau ca o mărturie în acest sens. Bogatul din iad (vezi pilda din Luca 16:19-31), ar dori ca frații lui să creadă și să se pocăiască, pentru a nu ajunge în același loc. Avraam îi indică acestuia faptul că au Scripturile și că nimic nu îi împiedică să creadă: „«Au pe Moise și pe proroci; să asculte de ei.»” Răspunsul bogatului ne este bine cunoscut: „«Nu, părinte Avraam», a zis el. «Ci dacă se va duce la ei cineva din morți se vor pocăi.»” Cu alte cuvinte, bogatul susține că e nevoie de o minune care să genereze credință în inima fraților lui. Răspunsul final al lui Avraam este tranșant: „«Dacă nu ascultă pe Moise și pe proroci , nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți.»” (Luca 17:29-31). Ca o dovadă ultimă a acestei afirmații stă învierea lui Hristos. Oamenii au privit minunile lui glorioase și nu au crezut. Apoi, minunea minunilor, Hristos s-a întors din morți! Nici aceasta nu a fost însă suficient.

Trebuie totuși, în lumina afirmațiilor de mai sus, să menționăm că minunile se pot constitui ca un sprijin, un imbold pentru a crede. Pescuirea minunată (vezi Luca 5), îl ajută pe Petru să înțeleagă, chiar dacă nu deplin, cu cine are de-a face. Uneori, minunile pot fi un motiv de încurajare și de înviorare pentru credincioși, după cum observăm în Fapte 20, acolo unde apostolul Pavel îl ia în brațe pe tânărul care căzuse și îl redă viu bisericii: „Flăcăul a fost adus viu și lucrul acesta a fost pricina unei mari mângâieri” (Fapte 20:12). Minunile pot impulsiona credința, o pot întări și o pot înviora, dar simpla prezență a minunilor nu garantează credința

În același timp, să pomenim și faptul că minunile pot fi înșelătoare. (În paranteză fie spus, în zilele noastre asistăm la multe farse, puse în scenă de impostori care caută popularitatea și profitul financiar. Nu acesta este însă aspectul la care mă refer aici.) Textul din Exodul ne arată că, până într-un punct, vrăjitorii Egiptului reușesc să „egaleze” minunile lui Moise și ale lui Aaron. Sunt minuni reale, dar în spatele lor nu stă puterea lui Dumnezeu. Vorbind despre „Omul fărădelegii” care „se va da Dumnezeu”, apostolul Pavel afirmă: „Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne și puteri mincinoase” (2 Tesaloniceni 2:3-4, 9). Cea de-a doua fiară descrisă în cartea Apocalipsa uimește norodul prin minunile pe care le face: „Săvârșea semne mari, până acolo că făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în fața oamenilor. Și amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în fața fiarei” (Apocalipsa 13:13-14).

Uneori, chiar dacă minunile nu sunt înșelătoare, acestea pot distrage atenția de la ceea ce este esențial. Atunci când Domnul înmulțește pâinile și peștii, participanții se mărginesc la dimensiunea fizică a minunii, ignorând scopul mai profund pe care Domnul îl are în vedere: să le arate că El este adevărata pâine care s-a coborât din cer (vezi Ioan 6).

Și totuși, rămânem cu întrebarea: de ce nu a crezut Faraon, de ce nu au crezut cei din vremea Domnului? Dacă Domnul mai rămânea pe pământ și mai înfăptuia minuni timp de câțiva ani, ar fi fost rezultatele diferite? Problema, după cum am arătat, nu a fost lipsa minunilor, ci INIMA. Așa cum adesea se întâmplă, vrăjmașul nu se află în exterior, ci în interior. Lipsa credinței nu a fost generată, ne arată Ioan, de rațiune, de ceea ce oamenii au gândit, ci mai degrabă de ceea ce oamenii au iubit. Ei nu au stat să analizeze datele, după care au concluzionat că acestea nu sunt credibile, ci „au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu” (Ioan 12:43). Același adevăr îl subliniază și autorul Epistolei către Evrei: „Luați seama dar, fraților, ca niciunul dintre voi să nu aibă o inimă rea și necredincioasă care să vă despartă de Dumnezeul cel viu. Ci îndemnați-vă unii pe alții în fiecare zi, câtă vreme se zice «Astăzi» pentru ca niciunul din voi să nu se împietrească prin înșelăciunea păcatului” (Evrei 3:12-13). Nu la întâmplare, după fiecare urgie, când Faraon refuză să creadă și să asculte, autorul textului biblic face câte o mențiune despre inima împietrită. Iată o temă care merită explorată, dar care ar depăși cu mult spațiul acestui articol!