Colegii mei mileniali au observat probabil că membrii generației bunicilor noștri au avut mult mai mult succes în relațiile lor decât părinții noștri. Acest lucru se datorează în mare parte faptului că divorțul era încă tabu pentru bunicii noștri. Atunci când cuplurile iau în serios chestiunea „până la moarte”, se schimbă întreaga dinamică a relației lor, începând cu curtarea. Ei sunt mai atenți în alegerea soțului/soției. Învață cum să își medieze mai bine diferențele. Sunt mai dispuși să facă compromisuri, să se adapteze, să învețe unul de la celălalt. Nu au de ales.
Părinții noștri nu au avut același stimulent pentru a face ca relația să funcționeze. Întotdeauna a existat un mod de ieșire. Ca de obicei, G.K. Chesterton a prevăzut asta de la un kilometru distanță: „Victorianul sincer și inocent nu s-ar fi căsătorit niciodată cu o femeie reflectând că poate divorța de ea. La fel de repede s-ar fi căsătorit cu o femeie gândindu-se că ar putea să o ucidă. Aceste lucruri nu trebuiau să se numere printre ideile pe care și le făcea în luna de miere.”
Desigur, s-ar putea ca vechea idee de căsătorie să vi se pară încă prea plină de efort. Dar atunci de ce ne facem atâta caz de „redefinirea” căsătoriei? De ce să nu facem ceea ce au făcut vechii hipioți și să o respingem ca pe un vestigiu persistent al patriarhatului?
Cred că din cauză că, deși puțini dintre noi ar alege să trăiască după acele valori de modă veche, cei mai mulți dintre noi încă prețuiesc idealul de modă veche. Recunoaștem că strămoșii noștri au avut ceva bun. Ceva ce nouă ne lipsește. Ceva ce am pierdut. Cuplurile vor să fie sărbătorite pentru că s-au căsătorit fără nicio responsabilitate.
Dar sărbătoarea pentru asta există. Onoarea fără sacrificiu este lipsită de valoare. Nici măcar nu este onoare. Dar sărăcia limbajului nostru reflectă sărăcia experienței noastre.
În cele din urmă, suntem doar o adunătură de moderni degenerați care încearcă și nu reușesc să înțeleagă ce au însemnat aceste cuvinte („religie”, „căsătorie” etc.) pentru strămoșii noștri. Ele sunt ca niște rune antice. Simțim că au putere, dar nu putem înțelege cu adevărat care ar putea fi această putere.
În timp, cred că puterea va dispărea. Așa cum am spus, „religia” aproape că și-a pierdut deja sensul. Până când voi ajunge la 70 de ani, credincioșii vor fi o minoritate tot mai mică. Între timp, bisericile sunt dornice să vorbească despre orice altceva, dar nu despre Dumnezeu. Iar ratele divorțurilor sunt deja în scădere, deși, în principal, din cauză că tinerele cupluri nu se mai obosesc să se căsătorească în primul rând. În curând, nici măcar nu vom mai avea o idee despre ce s-a pierdut.
Atunci, acest decalaj dintre noi și strămoșii noștri va crește și mai mult. Tocqueville spunea despre tânăra noastră republică: „Nu există aproape nicio colibă care să nu conțină câteva volume de Shakespeare. Am citit pentru prima dată drama feudală a lui Henric al V-lea într-o cabană din bușteni.” În acea piesă, regele Henric spune,
„Eu nu sunt un tiran, ci un rege creștin;
pentru a cărui grație pasiunea e doar un supus
Precum nenorociții înlănțuiți în închisori”
Puritanism! Fascism! Integralism!
Puțin mai târziu, Henry îi spune viitoarei sale regine, Katherine,
„… dar o inimă bună, Kate, este soarele și
luna; sau, mai degrabă, soarele, și nu luna; pentru că ea
strălucește și nu se schimbă niciodată, ci își păstrează
cursul adevărat. Dacă vrei să ai un astfel de lucru, ia-mă
pe mine; și dacă mă iei pe mine, ia un soldat; ia un soldat,
ia un rege.”
Katherine se ferește puțin de toate aceste lucruri înflăcărate, pentru că este sensibilă. Nouă ne sună fals, pentru că suntem cinici. Ea este suspicioasă față de Henry; noi suntem suspicioși față de dragoste.
Trecutul este o țară pe care cu greu putem începe să o recunoaștem. Proprii noștri părinți ne sunt străini. Nu e de mirare că îi detestăm atât de mult. Oamenii urăsc întotdeauna ceea ce nu înțeleg. Cine poate nega că strămoșii noștri au avut o viață interioară bogată – mult mai bogată decât a noastră? Putem să-i numim naivi, dar cine poate fi invidios pe naivitatea lor? Noi am fost înșelați de inocența noastră.
După părerea mea, aici este locul în care conservatorii au șansa de a înflori. Acesta este avantajul nostru. Nu este vorba că știm mai bine decât progresiștii: ci că știm că nu știm. Am muncit din greu pentru a păstra vie amintirea unei perioade în care oamenii cunoșteau semnificația unor cuvinte precum religie și căsătorie, Dumnezeu și dragoste.
Nu suntem mai buni decât „stânga”. Nu asta este ideea. Ideea este să fim mai buni decât noi înșine. Ideea este să ne ridicăm pe noi înșine din această sărăcie existențială și să aducem cu noi cât mai mulți dintre vecinii noștri. Aceasta este adevărata datorie a unui conservator astăzi: să trăiască – să trăiască cu adevărat.
Un text de Michael Warren Davis pentru The American Conservative
Citește prima parte aici: Dați-mi înapoi religia de pe vremuri
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter