Dați-mi înapoi religia de pe vremuri

Așadar, meme-ul „wokeism-as-religion” este vechi de câțiva ani. Și totuși, încă mai face valuri.

Reprezentanții săi au și un caz destul de puternic. Wokeismul are propriul demiurg, un zeu creator malefic: omul alb pentru care sexul și genul său sunt același lucru. El este arhitectul lumii decăzute în care trăim. De la magazinele alimentare până la ideea de „gândire rațională”, tot ceea ce vedem este creat de această divinitate rea. Totul este conceput pentru a servi scopurilor sale malefice. Și care este acest scop? Să exploateze o victimă sacră, a cărei suferință răscumpără lumea. Aceasta ar fi reprezentată de LGBT și oamenii de culoare, bineînțeles.

Pentru wokiști, viața în această lume este doar o luptă între forțele luminii (Disney, Pfizer) și forțele întunericului (Fox News, Chick-fil-a). Ei au propriile lor simboluri sacre, propria lor iconografie. Își trag puterea de luptă invocând numele martirilor lor. Au proprii lor predicatori care împărtășesc doctrinele cu masele.

Casta lor preoțească s-a îmbogățit exploatându-și adepții. Cu toate acestea, ei resping orice critică cu amenințări de excomunicare. Ei nu acceptă nimic altceva decât credința totală și neclintită în dogmele Wokeismului. Numai atunci binele va putea în cele din urmă să triumfe asupra răului, și așa mai departe. Ați prins ideea.

Așa cum am spus, există un oarecare adevăr în toate acestea. Dar seamănă acest lucru cu propria voastră experiență de credință? Pentru că, pentru mine, sună mai degrabă ca o caricatură. Cine s-ar gândi vreodată să compare Wokeismul cu o religie adevărată, precum creștinismul? Cu siguranță nu un creștin.

De aceea, bunicii noștri, dintre care majoritatea erau credincioși, se refereau la aceste „religii politice” ca la niște ideologii. Ei recunoșteau natura pseudo-spirituală a acestor mișcări. De aceea, în 1934, Jewish Daily Bulletin a raportat că germanii îl vedeau pe Hitler drept „salvatorul și mesia”. Acesta este motivul pentru care adversarii lui Stalin au denunțat „cultul personalității” acestuia. Dar ei nu foloseau cuvântul cu R la fel de mult ca noi.

Cred că au simțit că fascismul și comunismul erau nedemne de comparație. Pentru ei, religia era ceva demn de laudă. Provine din latinescul religare, „a lega strâns”. Religia este datoria de laudă și închinare pe care o avem față de Dumnezeu pentru numeroasele Sale binecuvântări. Este o chestiune de datorie, de onoare, la fel de mult ca și de credință.

Adevărat: politicienii pot manipula acest impuls, invitând masele să li se închine. Asta a făcut Hitler. Creștini curajoși, precum Deitrich Bonhoeffer și Arthur Hinsley, i-au atras și ei atenția pentru asta. Dar ei nu și-ar fi făcut un obicei din a-l numi „zeul Germaniei”. Asta ar însemna să-i acorde prea mult credit. Nici ei nu și-ar fi făcut un obicei din a numi nazismul o religie.

Este interesant cât de multe s-au schimbat în doar câteva decenii. Cuvântul cu R are o conotație complet diferită. Nu ne gândim la religie ca la ceva onorabil, înălțător, transcendent. Definiția pe care o folosim este rece, aproape cinică: o colecție de ritualuri și dogme. Este limbajul, nu al credinciosului, ci al sociologului. Creștinismul, budismul, nazismul, wokeismul, scientologia, satanismul… toate sunt, în esență, același lucru, nu-i așa?

Așa cum am spus, această nouă definiție fadă a „religiei” trebuie să sune gol pentru oricine a experimentat religia autentică. Dacă ea devine utilizarea noastră implicită, asta nu poate însemna decât că ne pierdem simțul transcendentului. Iar acest „simț spiritual” pare să se atrofieze și la mulți credincioși. Sărăcia limbajului nostru reflectă o sărăcie a experienței noastre.

Să luăm exemplul căsătoriei. Astăzi, nunțile sunt văzute ca un sfârșit. Înseamnă că ai găsit persoana cu care vrei să te „așezi la casa ta” – cel puțin în teorie și cel puțin pentru moment. În mod tradițional, nunțile sunt un nou început. Cuplul își asuma o nouă responsabilitate serioasă, nu doar față de ei înșiși, ci și față de vecinii lor. Ea fac solemnă promisiunea lor, atât unul față de celălalt, cât și față de posteritate. Comunitatea îi răsplătește și îi încurajează, organizând o petrecere și cumpărându-le cadouri.

Da, este o sărbătoare a iubirii. Dar noi nu dăm petreceri de fiecare dată când cineva se îndrăgostește. Dăm petreceri atunci când acea dragoste inspiră doi tineri să își asume datoria de a continua rasa umană. Și ne așteptăm ca ei să își respecte promisiunea – unul față de celălalt, față de copiii lor, față de noi – chiar și atunci când atracția inițială eșuează. De aceea spunem: „Până când moartea ne va despărți”.

În mod tradițional, atunci când se așteaptă ca un cuplu să fi fost cast, căsătoria este, de asemenea, un fel de inițiere în sex. Pentru asta există luna de miere. Este pentru ca ei să petreacă o săptămână întreagă în dormitor. Dacă ești un tânăr adult care a practicat abstinența toată viața, asta este tot ce-ți dorești cu adevărat după o nuntă: o săptămână în dormitor. Astăzi, când cuplurile trăiesc împreună ani de zile înainte de a se căsători, este aproape invers. Semnalizează că s-s terminat cu distracția. Din nou, folosim acea expresie oribilă „așezați-vă la casa voastră”. Căsătoria nu este începutul vieții lor sexuale. Este sfârșitul.

Dar copiii sunt principalul lucru. La nunțile din ziua de azi, auzi uneori oameni care întreabă mireasa: „Credeți că veți avea copii?”. Pe vremuri, întrebarea ar fi fost absurdă. Despre asta este vorba: să întemeiați o familie împreună. De aceea, cadourile de nuntă sunt, în mod tradițional, lucruri utile, cum ar fi prosoapele și oalele. Întreaga comunitate se reunește pentru a ajuta acest tânăr cuplu să înceapă o gospodărie împreună. De ce? Pentru că, fără familii, comunitățile nu se pot reproduce. Cu toții avem un interes direct în a-i ajuta pe tinerii căsătoriți să se stabilească, astfel încât să poată fi roditori și să se înmulțească.

Dacă ați fost la o astfel de nuntă, probabil că vă va fi greu să vă entuziasmați de faptul că un cuplu de tineri de 30 de ani, care locuiesc împreună din primul an de facultate, organizează o mare petrecere pentru ei înșiși în Cancún. Știți la ce mă refer. Își folosesc banii de nuntă pentru a finanța o vacanță în Australia. Își petrec următorii 20 de ani cu pilula pentru că „nu sunt încă pregătiți pentru copii”. Apoi ea ajunge la menopauză și amândoi își dau seama că au ratat ocazia. În cele din urmă, el trece printr-o criză a vârstei de mijloc, iar ea îl părăsește.

Asta se întâmplă atunci când căsătoria se rezumă la faptul că fiecare soț se bucură pe sine. Ea eșuează atât ca ritual de trecere, cât și ca „celebrare a iubirii”.

Un text de Michael Warren Davis pentru The American Conservative