Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina este una dintre cele mai cunoscute pilde ale Domnului nostru. Deși, în paranteză fie spus, care dintre pildele Lui nu sunt bine cunoscute? În pilda aceasta sunt puse în contrast două vorbiri: vorbirea bogatului și vorbirea lui Dumnezeu. Înainte de aceasta însă, lucrurile sunt puse în context. Este vorba despre, ca să zicem așa, un dublu context.
În primul rând, avem contextul care generează rostirea pildei. Domnul tocmai vorbise despre „Acela care are puterea să arunce în gheenă” (vezi v. 5), despre curajul de a-L mărturisi pe El, pentru ca în ziua acea temută să ne mărturisească și El înaintea îngerilor lui Dumnezeu” (vezi v. 8 și 9). Mai mult, Domnul a vorbit despre păcatul de neiertat, despre hula împotriva Duhului Sfânt (vezi v. 10). Despre toate acestea vorbea Domnul, despre aceste lucruri cu miză eternă, când unul din mulțime întrerupe predica: „Învățătorule, spune fratelui meu să împartă cu mine moștenirea noastră!” (vezi v. 13).
Să observăm înțelepciunea Domnului nostru. El nu îl ignoră pe acest om, dar nici nu se lasă prins în jocul lui, astfel că, dovedind multă răbdare, spune o pildă, cu speranța ca va reuși să îndrepte privirea omului înspre ceea ce contează.
Pilda începe prin a ne pune înainte cel de-al doilea context, contextul în care apar cele două vorbiri. Pe scurt, este vorba despre un om bogat care devine și mai bogat din cauza secerișului bogat din acel an. Acesta este punctul în care i se oferă microfonul și bogatul începe să vorbească, dezvăluindu-și gândurile. Ascultându-l, vedem că acesta nu înțelege patru lucruri fundamentale. În primul rând, nu înțelege că Dumnezeu este sursa binecuvântărilor. Nu există în vorbirea lui niciun „Mulțumesc!”. În al doilea rând, nu înțelege chemarea de a fi generos și de a împărți cu alții din roadele bogate. Nu de hambare mai mari avea nevoie el, ci de o inimă mai mare și mai largă, în care să îi prindă și pe cei ce n-au. În al treilea rând, nu înțelege că viitorul nu e în mâna lui. Vorbește adeseori la viitor: „voi face, voi drege, voi zidi…” Ba mai mult, are impresia că înainte îi stau „mulți ani” (vezi v. 19). În al patrulea rând, strâns legat de ce spuneam mai înainte, el nu înțelege că viața și moartea sunt în mâna lui Dumnezeu. Da, și roadele bogate erau darul lui, dar însăși viața pe care bogatul o trăia era tot darul lui Dumnezeu.
Aici se termină vorbirea bogatului pentru a face loc vorbirii lui Dumnezeu, Cel care are întotdeauna ultimul cuvânt. Cele două vorbiri sunt puse în contrast prin conjuncția adversativă „dar.” Există o vreme în care Dumnezeu lasă vorbăria acestei lumi, pălăvrăgeala ei să continue nestingherită. Apare însă întotdeauna momentul în care vocea lui Dumnezeu răsună, atotputernică, stăpână, pentru a tranșa definitiv lucrurile. Acest adevăr este ilustrat splendid în cartea Daniel 4, unde vorbirea lui Nebucadnețar intră în conflict cu vorbirea divină, dar și în Daniel 5 unde Dumnezeu își transmite mesajul în scris, pe peretele odăii de petrecere. Dumnezeu îl califică pe bogat drept „Nebun!”. În viziunea biblică, nebunia are de-a face cu cel care își trăiește viața ca și cum Dumnezeu nu ar exista (vezi Psalmul 14 sau 53). Foarte interesant, Dumnezeu nu îi va cere averea, dar îi va cere sufletul! Cu alte cuvinte, bogatul nu va mai ajunge la petrecerea prelungită pe care și-a pregătit-o… Precum Belșațar, odinioară, va trebui să încheie în grabă ospățul. Paharul cu vin îi va fi smuls din mână, iar masa va fi strânsă.
Tragedia mare însă nu este părăsirea petrecerii, ci întâlnirea care urmează și pentru care bogatul nu era nicidecum pregătit, pentru că „nu se îmbogățise față de Dumnezeu.” În aceeași situați este, spune Domnul nostru, oricine „își adună comori pentru el și nu se îmbogățește față de Dumnezeu” (vezi v. 21). Să fi fost mulțumit omul care a cauzat rostirea pildei cu răspunsul? Nu știm.
Hendrick ter Brugghen – The Rich Man and the Poor Lazarus
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează