Dacă drumul spre iad este pavat cu bune intenții, cu ce pavăm drumul spre rai?

Există un motiv pentru care aproape toată lumea este familiarizată cu zicala: „Drumul spre iad este pavat cu intenții bune”. Motivul este, bineînțeles, că este adevărat și, prin urmare, ajută la explicarea motivelor pentru care există atât de mult rău.

Să luăm exemplul secolului XX, cel mai sângeros secol din istorie, în care aproximativ 100 de milioane de oameni – toți civili – au fost uciși de regimuri despotice, aproape toate comuniste. Mulți dintre cei care au susținut comunismul – atât în afara, cât și în interiorul țărilor comuniste –  au crezut că fac un bine.

Arhipelagul Gulag al Partidului Comunist Sovietic; Holodomor (înfometarea deliberată de către comuniști a peste 5 milioane de ucraineni); câmpurile ucigașe din Cambodgia (masacrul comunist a aproximativ un sfert din poporul cambodgian); înfometarea în masă și alte forme de crimă de către guvernul comunist chinez a peste 60 de milioane de oameni din propriul popor; crearea celui mai mare lagăr de prizonieri din lume, Coreea de Nord comunistă – drumurile către toate aceste iaduri comuniste au fost pavate de mulți oameni care au avut (sau au crezut că au) intenții bune.

Dacă nu ar fi existat mulți oameni bine intenționați care au crezut în comunism, oamenii cu adevărat malefici care au pus în aplicare aceste genocide nu ar fi ajuns la putere. Pentru a menționa doar un singur exemplu, bărbații și femeile din Occident (în primul rând americanii și britanicii), probabil cu intenții bune, au fost cei care i-au livrat lui Stalin secretele fabricării unei bombe atomice.

Dar cum rămâne cu ascensiunea naziștilor la putere în Germania?

Nu toți germanii care au votat pentru naziști în 1932, în ultimele alegeri libere din Germania până după cel de-al Doilea Război Mondial, au avut intenții rele, cu atât mai puțin scopul de a ucide toți evreii. De fapt, în campania electorală din acel an, Hitler și-a atenuat antisemitismul pentru a atrage o bază mai largă de alegători germani. Naziștii au câștigat doar o treime din alegătorii germani în acele alegeri, iar principalul motiv pentru care aceștia au votat pentru acest partid nu a fost antisemitismul. Motivele principale au fost Marea Criză Economică și hiperinflația din Germania, teama de comunism, violența politică generalizată și resentimentele față de Tratatul de la Versailles. Cu alte cuvinte, chiar și mulți din minoritatea de germani care au votat pentru Hitler au făcut-o cu buna intenție de a rezolva crizele economice și politice ale Germaniei.

Folosesc exemplul nazist doar pentru a arăta că nici măcar acei germani care au votat pentru omul și partidul care au declanșat cel mai mare rău documentat din istorie nu au fost toți motivați de intenții rele.

Adevărul este că, la nivel conștient, doar o mică minoritate de oameni se trezesc dimineața cu intenția de a face rău. Cei 51 de șefi ai agențiilor de informații care au semnat o declarație cu o lună înainte de alegerile prezidențiale din 2020, susținând că povestea laptopului lui Hunter Biden este „dezinformare rusă”, au mințit. Cu toate acestea, probabil au crezut că afirmația lor mincinoasă era justificată din punct de vedere moral, deoarece, în opinia lor, binele mai mare era să se asigure că președintele de atunci, Donald Trump, nu va fi reales.

Drumul spre iad este pavat de intenții bune, deoarece majoritatea oamenilor care fac rău, chiar mulți dintre cei care fac răul, sunt motivați de intenții bune.

Așadar, având în vedere că intențiile bune sunt aproape întotdeauna lipsite de valoare morală, ce trebuie să facem dacă dorim ca binele să triumfe asupra răului? Sau, ca să punem întrebarea altfel, dacă intențiile bune sunt inutile din punct de vedere moral sau, mai rău, deschid de fapt drumul spre iadul de pe Pământ, cu ce ar trebui să deschidem drumul spre raiul de pe Pământ?

Răspunsul este înțelepciunea. Intențiile bune fără înțelepciune duc la rău.

Motivul pentru care trebuie să ne îngrijorăm cu privire la viitorul civilizației occidentale nu este faptul că elitele sale sunt compuse din oameni cu intenții rele, ci faptul că elitele sunt reprezentate de oameni lipsiți de înțelepciune.

Termenul pentru cineva lipsit de înțelepciune este „neghiob”. Majoritatea profesorilor universitari, decanilor și președinților și, din ce în ce mai mult, majoritatea profesorilor din licee și școli primare; majoritatea editorilor și a altor jurnaliști; majoritatea oamenilor de afaceri care conduc marile companii; majoritatea „experților”; și majoritatea celorlalți membri ai elitelor (inclusiv, în mod înfricoșător, în profesia medicală) sunt neghiobi.

De ce sunt neghiobi? De ce sunt acești bărbați și aceste femei lipsiți de înțelepciune? Pentru că nu au fost niciodată învățați să fie înțelepți. Trebuie să studiezi înțelepciunea pentru a ști cum să faci binele, la fel cum trebuie să studiezi fizica pentru a ști cum să faci fizică. Dacă ești învățat înțelepciunea, sunt șanse mari să devii înțelept. Dacă nu, există o mare probabilitate să devii un neghiob. Iar neghiobii fac foarte mult rău.

Dar înțelepciunea nu mai este predată de majoritatea părinților și aproape în nicio școală.

Până în primele decenii ale secolului XX, elevii trebuiau să studieze cele mai mari surse de înțelepciune – scriitorii antici greci și romani, Shakespeare și, cel mai important, Biblia.

Dar, în urmă cu aproximativ 100 de ani, America a pornit pe drumul spre iad atunci când a încetat să mai predea despre înțelepciune – și ceea ce înseamnă înțelepciunea, virtutea morală – când a secularizat toată educația. Mai întâi universitățile și apoi restul învățământului au decis că înțelepciunea poate fi înlocuită de cunoștințe. Acum, tinerii americani nu mai primesc înțelepciune și, de altfel, nici prea multe cunoștințe.

Nu este o coincidență faptul că cele mai stupide instituții din America și din restul Occidentului sunt universitățile. Acestea sunt cele mai radical laice. Nu trebuie să fii religios pentru a-ți da seama că cele mai laice instituții sunt și cele mai prostești instituții. Trebuie doar să nu fii neghiob.

Drumul spre o lume bună este pavat cu înțelepciune.

Un text de Dennis Prager