În prefața lucrării Dincolo de bine și rău, Nietzsche ne propune un exercițiu: Presupunând că Adevărul este o femeie, nu-i oare întemeiată bănuiala că toți filozofii, în măsura în care au fost dogmatici, s-au priceput prea puțin la femei? Nietzsche a murit. Or, deconstrucția adevărului obiectiv a mers într-atât de departe încât o serie de filozofi „non-dogmatici” nu pot răspunde unei simple întrebări: „ce este o femeie?” (vezi What is a woman? de Matt Walsh). Nu-i oare întemeiată bănuiala că „non-dogmaticii” pot socoti și bărbați printre femeile la care se laudă că se pricep? Găsesc că, pentru a fi iscusit în a câștiga inima unei „mademoiselle”, trebuie s-o recunoști.
Clișeele relativiste abundă în societate, dar o simplă chestionare le relevă ilogicitatea. Iată câteva exemple:
- „Nu există absolut!” – Propoziția este o afirmație universală și constituie, în sine, un exemplu de adevăr absolut. Cu alte cuvinte, absolut nimic nu este absolut! Problematica principală a relativismului contemporan este, după cum remarca H.R. Patapieivci în Omul recent, că acesta se profesează doar pentru a te descuraja să crezi în absolut, dar redevine absolutist de îndată ce alte viziuni despre valoarea cunoașterii intră în concurență cu el.
- „Totul este relativ!” – Sintagma reconfirmă constatarea anterioară. Dacă „totul este relativ”, nu-i totalmente întemeiată bănuiala că inclusiv lozinca este relativă? Afirmația încalcă principiul aristotelic al non-contradicției.
- „Nu contează pe care parte te urci pe munte, tot în vârf ajungi” – Problema relativistă este serioasă întrucât implică supraviețuirea noastră. Dogmaticul consideră că doar drumul său duce în vârful muntelui și poate se înșală. În antiteză, „omnistul” abordează aleatoriu urcarea sub influența ideii că „tot în vârf ajungi”. Presupunând că urcăm către vârful muntelui, nu-i oare întemeiată bănuiala că există numeroși versanți abrupți și periculoși? Sunt curios dacă a ajuns cineva pe vârful Peleaga de pe alte rute decât cele convenționale.
Și totuși, care este adevărul?
O veche parabolă indiană ne înfățișează un grup de nevăzători care, dorind să-și facă idee despre forma unui elefant, au început să-l atingă. Unul a atins trompa și-a considerat că elefantul este precum un șarpe mare. Un altul i-a atins lateralul și a constatat că elefantul este ca un zid. Cel care i-a atins piciorul l-a perceput ca pe un stâlp, iar cel care i-a pus mâna pe coadă l-a asemănat cu o frânghie.
Privim adevărul din unghiuri diferite, la fel cum nevăzătorii din parabolă ating parțial elefantul și-și fac idee despre forma lui. Dar oare nu-i întemeiată bănuiala că orbii, în măsura în care ar fi cercetat multilateral elefantul, i-ar fi descoperit în întregime forma? Și poate că n-ar fi putut să-și dea seama de realitatea lor parțială, dacă un martor văzător nu era de față. El este și naratorul primar, cel care ne-a transmis povestea. Prin urmare, nu-i oare întemeiată bănuiala că vom afla Adevărul în momentul în care îl vom întreba direct pe Narator?
Un text de Serghei Pricopiuc pentru Edictum Dei
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter