Analiza pe care o fac în exces mă face adesea să fiu în mod negativ surprins de acțiunile mele. Poate că și tu te-ai gândit la lucruri de soiul: “Sunt uimit că acest copil încă plânge. Am făcut tot ce trebuia să fac”. “Sunt uimit că acest copil de 4 ani încă se ascunde după piciorul meu. De ce e atât de timid?” “Sunt uimit că adolescentul meu nu vede cât de bun este la fotbal. Îl încurajez tot timpul.” Dar ceva se întâmplă atunci când suntem uimiți în mod pozitiv de copiii noștri.

Uimirea este definită ca fiind “un sentiment de mare surpriză provocat de ceva impresionant, neașteptat sau inexplicabil”. Este ușor să lăsăm un comportament relativ nou să ne dea o impresie mult prea puternică despre cine sunt copiii noștri și cum se descurcă. “A fost pur și simplu ceva lipsit de respect față de mama lui; este pe cale să treacă prin acea fază teribilă a adolescenței.” “Nu m-am gândit niciodată că ar putea să nu-și respecte ora de întors acasă din oraș”. “Cred că se întâlnește cu cine nu trebuie.” “A stat în casă tot weekendul. Probabil e deprimată.”

Alteori încercăm să încercăm să ne explicăm nouă înșine și apoi copiilor noștri ceea ce noi am considerat inexplicabil. Atunci când suntem uimiți în mod negativ de acțiunile copiilor noștri, devenim mai reactivi, ne pierdem perspectiva și devenim mai puțin eficienți în a ne sprijini copiii. Da, e important să luăm în considerare acțiunile negative ale copiilor noștri. Dar trebuie să ne amintim că creierul și corpul copiilor noștri se află în mod constant într-un rollercoaster chimic și că sunt în continuă schimbare. Să ne asigurăm că luăm în considerare imaginea de ansamblu. Această perspectivă ne ajută să fim mai calmi, mai înțelepți și mai siguri pe copiii noștri.

Să privim acum chestiunea cu uimirea din perspectiva opusă. Ce-ar fi dacă, atunci când copiii noștri fac ceva pozitiv, chiar și pentru a mia oară, am privi acest lucru cu un sentiment de mare surpriză și uimire? Ce-ar fi dacă am fi atât de impresionați încât să percepem fenomenul ca inexplicabil? Să nu uităm niciodată că copiii noștri sunt și ei miracole. Ar trebui să ne simțim 100% liberi să fim complet uimiți de lucrurile pozitive pe care le vedem la ei.

“Sunt uimit că pot fi tatăl tău”. “Sunt uimit de modul în care îți protejezi sora”. “Sunt uimit de modul în care continui să îți dai silința la școală chiar și atunci când te confrunți cu diverse provocări.” “Sunt uimit de cât de mult îmi place să te privesc cum dansezi.” “Sunt uimit de cât de mult te iubesc.” Copiii sunt atrași de oamenii care văd binele din ei. Când îi oferi acest dar copilului tău, veți simți amândoi ceva ce poate fi definit doar ca “un sentiment de surpriză sau uimire provocat de un lucru impresionant, neașteptat sau inexplicabil”.

Un text de Ted Lowe pentru All Pro Dad