Cristos și ofițerul nazist

Este un sâmbure de adevăr în aceasta. Mulți creștini permit credinței lor să întreacă responsabilitatea pentru aproapele și pentru lume. Felul în care unii creștini resping automat toate preocupările ecologice ca fiind mofturi liberale este doar un exemplu. Dusă la extrem, această atitudine privește lumea ca fiind o barcă pe cale de a scufunda și singurul lucru care contează este un loc în barca de salvare cerească.

Sunt, de asemenea, alte extreme periculoase. Cei care privesc doar la lumea aceasta sunt mult mai periculoși decât cei care o disprețuiesc.

Într-o dezbatere publică în 2019 între profesorul de psihologie Jordan Peterson și filosoful marxist Slavoj Žižek, Peterson a făcut apelul său obișnuit la responsabilitatea individuală și ascultarea de conștiința: “Încearca să spui adevărul sau cel puțin să nu minți.”

Žižek a fost mai sceptic. Autodeclarându-se un pesimist, a pus la îndoială puterea individului de a rezista răului atunci când este confruntat cu o ideologie care numește răul bine.

“Pericolul este că ideologiile totalitariste îți vor spune că adevărata măreție este să faci ceea ce crezi că este greșit pentru o cauză mai înaltă.”

Ca exemplu, Žižek l-a parafrazat pe Heinrich Himmler, liderul armatei SS a lui Hitler. Pentru a-și motiva ofițerii care se ocupau de funcționarea lagărelor de concentrare și de execuțiile în masă, Himmler le-a spus că “Orice idiot poate face ceva măreț, poate să se sacrifice pentru țara lui, dar e nevoie de un om cu adevărat mare pentru a fi gata să-și piardă sufletul și să facă lucruri îngrozitoare pentru patrie.”

Sau, precum tot Himmler spunea, “este un blestem al omului măreț, acela de a păși peste cadavre.” Este mai nobil, urmând raționamentul lui Himmler, să realizezi ceva făcând răul decât să nu realizezi nimic făcând binele.

Žižek a atribuit o ideologie similară ofițerilor sovietici, care îi instruiau pe soldați ca atunci când primeau ordin de a implementa politica de înfometare forțată a lui Stalin, trebuiau să își ignore simțămintele de vinovăție și“sentimentalitate burgheză”. Potrivit propagandei sovietice, aceasta era “cea mai înaltă datorie morală”. Adevăratul erou sovietic nu era infanteristul care a căzut apărând un camarad rănit, ci golanul în uniformă care putea smulge un pumn de grâu de la un copil înfometat, să-l încarce într-un camion și să nu simtă nimic. Uneltele adaptabile erau prețuite mai mult decât bărbații virtuoși.

Atât pentru naziști, cât și pentru sovietici, scopul scuza mijloacele. Refuzul de a participa la masacrele necesare era o trădare adusă viitorului utopic, fie el hegemonia ariană sau eliberarea proletariatului. A avea conștiință înseamnă a avea slăbiciune și a o urma înseamnă lașitate. O conștiință curată este un lux auto-satisfăcător. Te poate face să te simți bine, dar nu face nimic pentru cauză. Nu folosește la nimic ca un om să piardă lumea dar să-și câștige sufletul.

Acest sistem moral este exact opusul celui predicat de Isus Cristos. Pentru Isus, scopul nu scuză mijloacele, pentru El, mai degrabă, mijloacele scuză scopul. Învață mulțimile “să-și strângă comori în cer”. Până la urmă, orice proiect, oricât de nobil sau utopic, va fi corupt și deturnat de imperfecțiunea umană. O etică transcendentă poate să ne înfrâneze ambițiile pământești și să ne încurajeze când nu suntem la înălțime.

Bineînțeles, nu toată lumea declară deschis pe cine urmează, pe Cristos sau pe Himmler, dar oricine simte instinctiv că conștiința are importanţă și că unele fapte sunt injustificabile indiferent de rezultate, este de partea lui Cristos în această dispută.

Valoarea adevărată a unei fapte, ne învață Isus, nu este efectul pe care îl are asupra lumii din jurul nostru, ci felul de persoana în care ne transforma: “Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?”

Grayson Quay, Intellectual Takeout

Sursa foto: Mert Kahveci on Unsplash