Creștinismul și poezia (II)

Pentru a analiza problema relației dintre poezie și creștinism, să ne uităm la unul dintre cele mai importante episoade din Evanghelii – momentul în care Maria împărtășește pentru prima dată vestea Întrupării. Informată de Gabriel că va fi, ba chiar este deja, mama lui Mesia, Maria o vizitează pe verișoara ei Elisabeta. Această „Vizită” este prima dată când misterul Întrupării este împărtășit lumii. Maria nu relatează vestea în termeni reali, sub formă de poem:

„Sufletul meu Îl preamăreşte pe Domnul

şi mi se bucură nespus duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu,

pentru că a privit la starea smerită a roabei Sale!

Iată că de acum încolo, toate neamurile mă vor considera fericită

pentru că Cel Atotputernic a făcut lucruri mari pentru mine!

Numele Lui este sfânt!

Îndurarea Lui se întinde din neam în neam

faţă de cei ce se tem de El!

El a înfăptuit o minune prin braţul Lui;

i-a împrăştiat pe cei mândri în cugetul inimii lor.

I-a dat jos pe cei puternici de pe tronurile lor

şi i-a înălţat pe cei smeriţi.

Pe cei flămânzi i-a săturat cu bunătăţi,

iar pe cei bogaţi i-a dat afară cu mâinile goale.”

Acest pasaj trebuie luat în considerare, și nu numai pentru frumusețea lui sublimă. În Evanghelia după Luca, când Maria anunță omenirii vestea despre Hristos, ea vorbește în poezie, nu în proză. De ce Fecioara – și Luca – fac ceva atât de absurd, când ar putea vorbi simplu? Pentru că amândoi știu că limbajul obișnuit nu va fi suficient. Proza nu poate exprima amploarea minunii, bucuriei și recunoștinței Mariei. Declarația simplă nu va evoca miracolul unic al devenirii lui Dumnezeu ca om. Întruparea necesită o odă, nu un e-mail.

Poezia este cel mai concis, expresiv și memorabil mod de a folosi cuvintele. Este un mod special de a vorbi care modelează sunetul și ritmul cuvintelor. În lumea antică, cele mai multe poezii erau cântate sau scandate. Această identitate muzicală rămâne centrală pentru această artă. Un poem este vorbirea ridicată la nivelul cântecului; el aruncă o vrajă momentană asupra ascultătorului. Oamenii îl aud altfel decât aud o vorbă obișnuită. Ei devin mai atenți la fiecare nivel de semnificație. Poezia este, ca să împrumutăm o frază de la Ezra Pound, „limbajul încărcat de semnificație la cel mai înalt grad posibil”.

Maria, Luca și profeții au vorbit în poezie pentru că au înțeles că unele adevăruri necesită cea mai mare putere a limbajului pentru a purta întreaga greutate a înțelesului lor. Nu este vorba doar de semnificația intelectuală, ci și de semnificația emoțională, imaginativă și experiențială – toate modurile în care oamenii înțeleg această lume și își imaginează lumea viitoare. Pentru a trezi credința în lucrurile nevăzute, poezia evocă un răspuns mai profund decât ideile abstracte. Îngerii se pot mulțumi să vorbească în proză, dar ființele întrupate ca noi au nevoie de fizicalitatea poeziei.

Poezia sacră este un universal uman. Fiecare cultură a simțit nevoia de a invoca și descrie divinul în cel mai puternic limbaj posibil. Poezia însăși pare să își aibă originea în ritualul sacru. Abia treptat, arta s-a extins la utilizări seculare. Deoarece dezvoltarea poeziei ca artă este anterioară inventării scrisului, genealogia versului sacru se pierde în preistorie. Este întotdeauna dificil să se atribuie o dată sau o ocazie exactă textelor antice care au supraviețuit. Chiar și datarea Vechiului Testament este dificil de stabilit; cărțile au fost compuse și compilate de-a lungul unui mileniu.

Pentru poezia creștină, totuși, este posibil ca apariția sa să fie atribuită unui moment specific: anunțarea Întrupării de către Maria. Poezia creștină începe – la propriu – în primul moment în care Hristos este anunțat omenirii. Această origine demonstrează importanța supremă și inextricabilă a poeziei pentru experiența creștină. În Scriptură, versul este idiomul pentru revelarea misterului.

Pentru majoritatea credincioșilor, adevărurile credinței lor au devenit platitudini predate în catehism sau la școala de duminică. Misterele credinței – acele evenimente ciudate precum Întruparea, Schimbarea la Față și Învierea – și-au pierdut mirarea și au fost înlocuite de o moralitate sensibilă și de o reverență adecvată. Nu este nimic în neregulă cu moralitatea sau cu reverența, dar corectitudinea pioasă este o dietă de înfometare pentru suflet. Versiunile moderne ale Bibliei, care traduc pasaje din versete într-un limbaj prozaic de dragul unei presupuse clarități, sunt traduceri greșite, deoarece schimbă efectul textului.

Creștinismul nu este animat de reguli sau reverențe, ci este inspirat de un mister supranatural. „Certum est quia impossibile”, spunea Părintele Bisericii Tertulian despre învierea lui Hristos. El a crezut-o nu pentru că avea sens, ci tocmai din contră: „Este certă pentru că este imposibilă”. Adevărurile creștinismului, de la Întruparea la Înviere, sunt mistere dincolo de orice explicație rațională. Trinitatea este deopotrivă trei și una. Hristos este deopotrivă uman și divin. O fecioară a dat naștere unui fiu. Nu înțelegem realitățile credinței prin argumente raționale, ci le simțim intuitiv prin viziune și imaginație. Credința vine mai întâi, rațiunea mult mai târziu. Teologia este în mod necesar o gândire ulterioară; ea raționează de la certitudinile credinței, nu înspre ele.

Când Isus a predicat, a spus povești, a rostit poezii și a oferit proverbe. Fericirile sunt un poem despre Împărăția milostivă a lui Dumnezeu în contrast cu lumea egoistă a omenirii. Isus nu era foarte preocupat de teologie. El a lăsat asta posterității. El nu le-a cerut ascultătorilor săi să gândească drumul spre mântuire; el a vrut ca ei să guste și să vadă bunătatea lui Dumnezeu. Le-a spus povești în care se puteau vedea pe ei înșiși. Le-a vorbit oamenilor ca unor creaturi cu trup și suflet. S-a adresat lor în plinătatea umanității lor decăzute, condusă de pofte, emoții și imaginație contradictorii.

Iisus nu a oferit un crez compus din idei. El a oferit mai ales o viziune: Împărăția lui Dumnezeu, un tată divin care își iubește copiii. În acest nou legământ, Dumnezeu nu guvernează prin legi, ci prin iubire. Legile sunt idei scrise în proză. (Cele mai vechi exemple de proză din Orientul Apropiat care au supraviețuit sunt inevitabil legaliste – reglementări, conturi financiare, numiri politice, dispoziții de proprietate). Dragostea este o emoție – locul tradițional al poeziei. Toate sacramentele angajează corpul și imaginația cu simboluri fizice care reprezintă transformarea spirituală. Ele comunică, ca și poemele, către întreaga inteligență umană – corp, minte și suflet – fără a le cere destinatarilor să se împartă în ceva mai puțin decât identitatea lor totală. Explicarea unui sacrament nu numai că este mai săracă decât experiența acestuia; actul de a explica, oricât de clarificator ar fi, nu conferă har.

Biserica primară a înțeles necesitatea de a încorpora poezia în cult. Textul Sfintei Liturghii era împletit cu citate din poezia sacră ebraică, în special din Psalmi. În Evul Mediu, Biserica a simțit că zilele de sărbătoare majore meritau o celebrare specială, dincolo de ordinea standard a Liturghiei. Marile secvențe latine – poezii lungi recitate sau cântate doar o dată pe an – au fost create pentru a ajuta congregația să contemple misterele credinței. Aceste secvențe se numără printre cele mai frumoase poezii ale Evului Mediu și ale Renașterii timpurii. Ele nu au fost niciodată părți obligatorii ale Liturghiei, dar au fost atât de populare încât au devenit tradiționale.

Între timp, cultura populară contemporană a devenit obsedată de viziunile apocaliptice ale viitorului. Mii de filme, jocuri video, seriale de televiziune, romane grafice și cântece descriu ororile care ne așteaptă la sfârșitul timpului. Noua generație a devenit fascinată să vadă cum morții învie, mai ales în ceea ce a ajuns să se numească Apocalipsa Zombie. Se pare că poeții medievali știau mai multe despre colțurile întunecate ale imaginației umane decât moda anilor 1960. Promisiunea unui optimism perpetuu nu ameliorează neliniștile legate de căderea nopții. Relaxarea regulilor nu este la fel de atractivă ca existența unor reguli corecte. Nu poți să îți imaginezi fericirea eternă fără să înțelegi alternativa. Regulile vechi și chiar și poeziile vechi își au rostul lor.

Un text de Dana Gioia pentru First Things