Creștinismul: Istoria unei idei și a modului în care acesta ne-a modelat lumea

Tom Holland demonstrează un nivel profund de cunoaștere și percepție, dar reușește să capteze imediat cititorul prin arta povestirii sale. Apelând la multiple surse bibliografice te prinde printr-o istorie povestită cu eleganță și curaj, dar și prin interconexiuni fascinante.

Premisa cărții e următoarea: un cult inspirat din execuția unui „criminal” necunoscut, într-un imperiu apus de multă vreme, reușește să exercite o influență transformatoare și de durată asupra lumii: „influența creștinismului este formidabilă și de neevitat” (p. 25).

Revoluția primară a fost predicarea paulină a crucificării și apoi au urmat nenumărate replici, asemeni unui cutremur, dintre care trei sunt majore: revoluția din sec. al XI-lea care a fixat creștinismul latin pe traiectoria lui, Reforma protestantă și revoluția care l-a ucis pe Dumnezeu.

Cartea conține „doar” 21 de capitole. Fiecare subcapitol începe cu un eveniment particular, dar apoi sunt creionate tendințele și trăsăturile centrale ale fiecărei perioade istorice din care face parte acest „detaliu” nesemnificativ. Scopul autorului nu a fost să scrie o istorie a creștinătății, ci să identifice curentele de influență creștină care s-au răspândit cel mai mult și care au rezistat cel mai bine până în prezent.

Primele șapte capitole sunt dedicate Antichității. Pentru lumea antică, unitatea de măsură a divinității era puterea de a-ți tortura inamicii după ce ai cucerit lumea, nu de a suferi tu însuți chinul. Prin contrast, în patimile lui Hristos se afla indexul înfrângerii răului. Triumfător asupra torturilor Sale, El era Stăpân al universului.

Poporul Său adopta o identitate care sfărâma diviziunile dintre popoare, diviziune care dispăruse odată cu răstignirea Lui. Toți convertiții erau cetățeni ai raiului. Această identitate, bazată pe dragoste, „era pe cât de globalistă, pe atât de inovatoare”. Într-o lume care lua de bună ierarhia sclavilor și a proprietarilor, Pavel a insistat că prin moartea lui Hristos, care îndurase o moarte de sclav, diferențele dintre robi și cei liberi nu erau mai importante decât cele dintre evrei și greci. Pretențiile unor cezari de a fi zei erau spulberate: Duhul mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu, „statut pe care Nero nu s-ar fi gândit vreodată să-l împărtășească” (p. 108).

Trupul uman devine templul, spațiul sacru al divinității. Prezența lui Hristos era ceva real în martiraj. În plină agonie, martirii dădeau sens morții și întunericului, la fel ca și Hristos: a fi victimă era acum o sursă de putere. Credința nu era nimic dacă nu merita să mori pentru ea. Exemplele oferite sunt elocvente: Irineu, Blandina, persecuțiile din Vienne și Lyon, Origen, edictul lui Dioclețian. Toți creștinii erau pietrele vii ale marelui templu, chiar dacă nu aveau monumente ca Serapeumul din Alexandria, sau ca cele construite de Caracalla.

Iulian apostatul, prin proiectul său de a reînvia cultul zeilor, era în esență unul iremediabil creștin. Contemporan cu Iulian, Vasile cel Mare a construit primul spital, basileias, iar Grigore, fratele său, definea sclavia ca o ofensă de neiertat la adresa lui Dumnezeu. Natura umană era construită de Creatorul său pentru a fi liberă. Macrina, sora lor, s-a dedicat salvării copiilor aruncați la groapa de gunoi. Luând în brațe trupul slăbit al unui copil înfometat, era convinsă că ea face lucrarea lui Dumnezeu.

Revoluția predicată de Pavel era literalmente de ordine cosmică. Întreaga creație era în chinurile facerii. Judecata finală și parousia erau iminente. De la Est la Vest, aceeași anxietate, aceeași speranță erau exprimate. Noul Ierusalim și lacul de foc erau fețe ale aceleiași monede. Ciuma și revărsarea Tibrului (589 d.Hr.), apariția sarazinilor cuceritori și căderea Ierusalimului erau o confirmare a acestui fapt. Obsesia pentru aceste preocupări va reveni constant în istorie, deși unii episcopi au refuzat să realizeze o corespondență între evenimentele descrise în Apocalipsă și convulsiile propriei epoci.

Partea a doua (Creștinătate – 754-1650 d.Hr.) începe cu misiunea lui Bonifaciu în Țările de Jos și descrierea întunericului păgân care se întindea dincolo de marginile de est ale Germaniei, de la coasta Mării Nordului până în marile păduri din interior. Convertirea unor popoare ca saxonii și maghiarii e scoasă în evidență. Regii creștini acționau ca trimiși divini cu misiunea de a converti păgânii: până în 1038, anul morții lui Ștefan, primul rege creștin al Ungariei, fuseseră aduși la Hristos nu doar maghiarii, ci și boemii, polonezii, danezii, norvegienii.

Correctio, misiunea lui Carol cel Mare de a educa supușii în cunoașterea autentică de Dumnezeu a fost împletită cu campanii militare pentru cucerirea saxonilor, aduși la botez prin amenințarea cu sabia. Domnia lui fusese sanctificată de papă precum cele ale regilor lui Israel: prin ungerea capului cu ulei sfânt. Pana și sabia au fost folosite împreună.

Revoluția unei noi ordini ireversibile are loc în Occidentul Latin în perioada lui Hildebrand (papa Grigore al VII-lea), agentul papalității care a pretins autoritatea supremă asupra poporului creștin. Puritatea și corupția, secularia și religio se amestecaseră, iar o asemenea poluare nu mai putea continua. Un cler celibatar, rupt de tentațiile lumii căzute era mai potrivit pentru a servi creștinilor drept model de puritate și a-i aduce la Dumnezeu. Biserica cunoștea o reformatio, se desprindea de stat, dar eliberându-se de ce era secular, devenise ea însăși un stat: curia oferea creștinătății ultima curte de apel, mandatul papei fiind unul legal.

Holland surprinde faptul că dorința de a respinge o lume contaminată, coruptă, refuzul oricărui compromis cu aceasta și aspirația spre o puritate absolută se manifestă în mod repetat de-a lungul istoriei creștine (p. 145). Criza donatistă, waldenzii și catarii, ordinele cerșetoare medievale sau mișcări radicale ale Reformei au fost animate de dorința de puritate. Predicarea împotriva ereziei și dedicarea căutării acesteia – inquisitio a fost imboldul care a autorizat Inchiziția. Puroiul ereziei trebuia eliminat. Dacă nu curățau putreziciunea, exista riscul teribil ca ei înșiși să cadă victime. O astfel de groază întuneca și mintea cruciaților împotriva albigenzilor și masacrarea orașului Béziers în 1209. Dintre toate însă, islamul era catalizatorul tuturor ereziilor, iar Mahomed „cel mai păcătos dintre oameni”. Petru Venerabilul traducând Coranul în latină „nu și-ar fi putut imagina un compendiu mai monstruos de erezii”. Chiar și viziunea asupra raiului combina festinurile gastronomice cu sexul.

Reforma protestantă a fost și ea doar o replică puternică a predicării pauline. Luther, Calvin și alți reformatori au răsturnat sistemul indulgențelor, autoritatea papală și interpretarea Scripturii. Visul unei domnii a sfinților, a unei noi ordini în care lumea nedreaptă va fi separată de cea a drepților și în care aceștia vor domni 1.000 de ani iar ceilalți vor fi damnați la un lac de foc, a bântuit mereu imaginarul creștin. Deși autoritățile creștine au suprimat deseori manifestări extreme ale dorinței de a materializa acest vis, elemente apocaliptice nu au încetat niciodată să capete noi forme și trăsături proaspete. Taboriții (1420) sub Jan Žižka au construit o fortăreață cu dorința de a reconstrui întreaga lume: toți păcătoșii aveau să piară și să înceapă domnia sfinților, „doar aleșii lui Dumnezeu mai rămâneau pe pământ – cei care fugiseră în munți”. Jan din Leiden încoronat ca rege al Împărăției lui Dumnezeu în Münster e un alt exemplu.

Ordinea sexuală bazată pe presupunerea că orice bărbat aflat într-o poziție de puterea avea dreptul de a exploata sexual inferiorii pentru a-și satisface nevoile ajunse la final. Insistența lui Pavel că trupul fiecărui om era un vas sfânt triumfase. Niciodată nu se cunoscuse un astfel de succes total încercarea de a recalibra moralitatea sexuală. Consimțământul, nu coerciția era singura bază a unei căsătorii. Înțelegerea sacră a căsătoriei e un alt semn al revoluției adusă de creștinism.

Partea finală a cărții (Modernitas) surprinde în prima parte problema exploatării sclavilor. Benjamin Lay, un quaker, și-a petrecut cea mai mare parte a vieții ca o campanie de abolire a sclaviei. Pentru stăpânii de sclavi înrobirea păgânilor și aducerea lor în ținuturi creștine erau făcute pentru binele sufletelor lor, amintind de precedente biblice din VT. Dumnezeu făcuse însă pe toți oamenii asemenea imaginii Sale.

Chiar și visul lui Voltaire, a unei frății a oamenilor, care transforma creștinătatea în ceva fracționar, minoritar și criminal, își trăda rădăcinile creștine. Darwin, prin convingerea sa că universul se mișca în conformitate cu unele legi care puteau fi percepute de rațiunea umană, trăda o trăsătură creștină. Funcționarea selecției naturale depindea de reproducere, iar moralitatea derivată de la Pavel continua să stabilească termenii ei acceptabili.

Până și interpretarea Coranului trecea dincolo de litera lui, sub influența creștinismului: învățătura sa se dezvăluia ca aboliționistă, taxa (jizya) impusă de Coran creștinilor și evreilor era abolită de guvernul otoman în 1854, la fel ca și comerțul cu sclavi. Crizele militare și financiare pe care le-a cunoscut sultanul au dus la un sprijin britanic, sprijin care a venit cu acest preț previzibil. Reformatorii musulmani ai Sunnei s-au asigurat că aprobarea le aparținea lor. Astfel, proprietatea legală era acum una care deriva în cele din urmă nu de la Mahomed, ci de la Pavel.

Holland susține că până și ideile lui Lenin sau ale lui Marx erau infuzate de creștinism. Muncitorii din întreaga lume erau meniți a moșteni pământul prin comunism. Cuvintele folosite pentru modelul luptei de clasă „exploatare”, „avariție”, „înrobire” se datorau mai mult inspirației divine a profeților biblici, decât a economiștilor. Eliberarea de creștinism era mai mult o recalibrare a acestuia.

Moartea lui Dumnezeu a fost o altă replică majoră a creștinismului care a cutremurat lumea. Nietzsche a afirmat că „Dumnezeu a murit. Dumnezeu rămâne mort. Și noi l-am omorât”, dar umbra acestui Dumnezeu a continuat să acopere întreaga existență umană. Oamenii care continuă să venereze umbra lui Dumnezeu nu sunt doar cei care merg la biserică, ci toți care sunt influențați de morala creștină, așa cum subliniase Nietzsche în fabula sa faimoasă. Hitler a aspirat la dorința de a forma o nouă rasă de oameni, o nouă formă de universalism. Ateismul lui Lennon era „un vlăstar crescut din măduvă creștină” (p. 501). Deși dictatorii comuniști sunt la fel de criminali ca cei fasciști ei par mai puțin vinovați, comunismul fiind expresia unei griji față de masele oprimate.

Pentru autor măsura a cât de creștină e lumea noastră e dată de faptul că, crimele în masă determinate de rasism tind să fie văzute ca mai abominabile decât crimele în masă determinate de ambiția de a ajunge într-un soi de paradis în care să nu existe clase sociale.

E surprinzător că Holland consideră și încercarea radicalilor musulmani de a crea un Stat Islamic ca fiind „pe linie de descendență a unui Münster anabaptist”  (p. 517). Celebra piesă a trupei Beatles, „All you need is love” și preferința lui Dawkins, de a auzi mai degrabă clopotele bisericilor decât glasul musulmanilor în rugăciune, semnalează „în mod absolut instinctele cuiva crescut într-o civilizație creștină” (p. 544).

Crucea rămâne simbolul potrivit pentru revoluția creștină: „toți sunt moștenitorii aceleiași revoluții: o revoluție care are în miezul ei topit, imaginea unui zeu mort pe cruce”. Oricine critică creștinismul, în mod paradoxal nu se poate plasa cu totul în afara cadrului său moral.

Occidentul continuă să rămână ferm ancorat în trecutul său creștin chiar și atunci când mulți occidentali sunt reticenți la gândul că valorile și chiar lipsa lor de credință au origini creștine. Retragerea credinței creștine și golirea bisericilor nu înseamnă în mod necesar și retragerea valorilor creștine. Concluzia autorului e că „oligoelementele creștinismului continuă să infuzeze morala și presupunerile oamenilor” atât de profund încât mulți nu reușesc nici măcar să le detecteze prezența!

Singurele aspecte amendabile pe care le-am găsit la Holland sunt citatele pe care nu le preia din sursele primare și presupunerea că unele epistole din NT au fost scrise în numele lui Pavel după moartea sa și inserate în canonul Scripturii (p. 283). Primul aspect e justificabil având în vedere anvergura la care s-a angajat autorul, trecerea prin toate perioadele istoriei creștine.