Creștinismul domesticit

Nu necăjește pe nimeni, dar nici bucurie nu aduce. Nu tulbură pe nimeni, dar nici putere de a transforma nu mai are. Nu rănește, dar nici vindecare nu mai aduce.  Este sarea care și-a pierdut gustul. Acum nu mai sărează și nu mai pișcă rana. Este lumânarea stinsă și cu fitilul rupt.

Creștinismul domesticit nu mai îndrăznește să spună oamenilor că sunt răi și porniți la rele. Creștinismul domesticit nu salvează, ci consolează. Hristos nu mai este Salvatorul, ci prestatorul.

Creștinismul domesticit nu mai cheamă la cruce, lepădare de sine, moarte… nu mai spune că grăuntele de grâu trebuie să moară. Creștinismul domesticit nu promite schimbare radicală, ci satisfacție maximă, așa cum ești.

Creștinismul domesticit nu are în centru Gloria lui Hristos, ci se preocupă de propria-i reputație, în ochii unei generații stricate și ticăloase.

Creștinismul domesticit nu vorbește despre veșnicie, despre răsplată și despre judecată, despre rai și despre iad. Nu pune înainte bucuria răsplătirii, ci te anesteziază puțintel ca să fie mai bine aici și acum.

Creștinismul domesticit nu mai strigă că e singura cale și că singura alternativă e pierzarea. Dimpotrivă, într-un duh al veseliei inconștiente, elogiază toate căile.

Creștinismul domesticit nu este nici ocărât, dar nici lăudat. Nici hulit, dar nici temut.

Nu are sânge, altar,  jertfă, moarte, dar nici viață nu are. Nu omoară, dar nici nu învie. Nu mai este acolo agonia firii răstignite, dar nici bucuria unei noi făpturi. Nu mai sunt acolo durerile nașterii, dar nici chipul lui Hristos nu mai apare. Nu mai e mirosul greu al omului vechi care a murit, dar nici mireasma tare a vieții noi și fără de sfârșit.

Creștinismul domesticit e orice altceva, dar nu Hristos.