Crăciunul de la Timișoara – modestă rememorare a evenimentelor de acum 35 de ani

Ce îmi amintesc de dinainte? Cât de frig îmi era duminica noaptea, la ora 00:00, tot a doua săptămână, când trebuia să ne întoarcem acasă, de la bunici. De ce? Tot a doua duminică circulau doar numerele impare, iar noi având 4 TM 5221, adică număr par, trebuia să așteptăm până se face luni, ca să ne întoarcem acasă.

 

Cât de rea era mâncarea la grădiniță.

 

Cât de glorioase erau momentele când mușcam din câte o banană.

 

Pe tata care desfăcea bateria mașinii, o aducea în sufragerie și agăța un bec chior când se lua curentul, să nu stăm chiar pe-ntuneric.

 

Tabloul cu Ceaușescu, de la școală, un pic deasupra celui cu secera și ciocanul și cu tricolorul.

 

Cum mergeam și sâmbăta la școala, până la 12.

 

Piramidele, sau ce-or fi fost, făcute din conserve de mazăre, pe care nu le cumpăra nimeni.

 

Excursia la mare, la Saturn, și tata luându-și pantalonii pe el într-o frenezie de nedescris, pentru că niște prieteni au bătut la ușă să ne spună că este benzină în apropiere. Am călătorit și către mare și înapoi, cu canistrele de benzină peste noi. Și altele și altele…

 

Apoi revoluția, cu mama care ne spunea să stăm jos prin casă, cu sunetul rafalelor de mitraliere, cu știri despre vecini și prieteni care fuseseră împușcați…

 

Pastorul Petru Dugulescu sintetizează acele zile teribile, în poezia „Crăciunul de la Timișoara”. Versurile „Pe străzi cernite colindau năluci, iar brazii îi tăiarăm pentru cruci” îmi răsună în minte în fiecare an. Să ascultăm însă întreaga poezie. Să ne arătăm mulțumitori pentru libertatea câștigată atunci și să avem grijă să nu o pierdem:

 

Crăciunul de la Timișoara

 

Plecat din depărtare, Moș Crăciun,
Venea din nou la noi pe-același drum,
S-aducă cu desaga din străbuni
Povești și jucării la pruncii buni.

Și mai ales povestea-adevărată
Cea mai frumoasă care-a fost vreodată,
Cum Fiul Cel de sus veni la noi,
Și S-a născut în iesle, între boi

Dar s-a oprit aicea in Banat,
Și-n săptămâna aceea s-a luptat
Cu moșul Nicolae* cel nebun
Ce îl ura cumplit pe Moș Crăciun.

Căci ani de zile nu a acceptat
Să fie Moș Gerilă botezat
Și-acum voia să-i fure tolba toată,
Dar mai ales, povestea-adevărată.

Și-n duhul, Și puterea lui Irod,
Trimise împăratul cel nerod,
Soldați, dar nu romani ca și pe vremuri,
Soldați români dotați cu AKM-uri.

Să-mpuște chiar pe trepți de catedrală
Trăgând rafală-n plin după rafală,
Copii cuminți și mame din cetate,
Ce-un Tatăl nostru au spus și Libertate…

Efrata se muta în Timișoara
Și-un țipăt se auzi în toată țara
Rahelele-și plângeau durerea-n vânt
Căci fiii lor n-avură nici mormânt.

Acesta a fost Crăciunul cel mai trist
De când eram copil, de când exist…
Pe străzi cernite colindau năluci
Iar brazii îi tăiarăm pentru cruci

Dar Pruncul n-a murit, nici Moș Crăciun,
Ci anu-acesta, iarăși e pe drum
S-aducă ‘n loc de jale, bucuria,
Și pe Isus ‘napoi în România.

 

*„Moșul Nicolae” din această strofă nu face referire la Sfântul Nicolae, prăznuit de biserică, ci la dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu.

 

Poezia este preluată din volumul „Călătorii enigmatici”, de Petru Dugulescu, editura Multimedia Internațional, p. 27.