Controlul progresist asupra artei și arhitecturii

Atelierul de proiectare este cea mai importantă parte a programului de studiu al oricărei școli de arhitectură și nu există un curs mai bun decât acest atelier pentru a include propaganda de stânga alături de materialul de curs. Cele mai multe proiecte de studio au atât o componentă socială, cât și una de design, iar fiecare semestru în studio se concentrează pe o temă diferită – probleme de mediu, socio-economice, religioase și rasiale, de exemplu. Aproape orice subiect pe care l-ai putea auzi discutat la o cină elegantă din San Francisco își va găsi drumul către un program ipotetic de design, în studio, la orice școală de arhitectură din țară. Liberalii educă tineri artiști și arhitecți, iar de ani de zile, dreapta doar a privit e pe margine cum se întâmplă acest lucru.

Dacă conservatorismul are vreo șansă de a readuce artele și arhitectura pe teren neutru, trebuie să înțeleagă originea controlului pe care stânga îl are de un secol asupra artelor și arhitecturii. În anii 1920, cei mai proeminenți designeri și artiști trăiau și lucrau la Paris. La fel ca și în SUA, Franța dăduse acestui deceniu o poreclă, „Les Années Folles”, sau „anii nebuni”. Vocile au răsunat pe străzile Parisului la 11 noiembrie 1918, anunțând sfârșitul Primului Război Mondial. O jurnalistă britanică, Helen Adam, a scris despre acest eveniment: „Ar fi fost ciudat dacă Parisul și-ar fi păstrat calmul atunci când s-a dat semnalul de armistițiu și, în consecință, nu a făcut-o”. A fost o petrecere pe străzi pentru următoarele patru zile; unii, printre care mulți artiști, aveau să mențină vie această petrecere pentru următorii zece ani. A durat până când prăbușirea pieței bursiere din America, în 1929, a îngenuncheat întreaga economie mondială.

Modernismul era noua și proeminenta mișcare artistică de la acea vreme. Cea mai mare parte a artei de astăzi, inclusiv arhitectura, artele vizuale, muzica, teatrul, dansul și literatura, s-a născut din mișcarea modernistă care a dominat inovația artistică din Paris în anii 1920.

Modernismul nu a fost un stil specific, ci mai degrabă o idee. O parte a ideii a fost de a respinge tot ceea ce venise înainte. Moderniștii credeau că sistemele, stilurile și tradițiile lumii trebuiau să fie complet reimaginate și reinventate, în speranța că condiția umană va fi transformată radical pentru a face din lume un loc mai corect și mai echitabil. Viziunea modernistă în artă a fost strâns legată de convingerile socialiste privind modul în care ar trebui să funcționeze afacerile și industria. Cei din domeniile creative credeau că arta, în special arhitectura și planificarea urbană, ar putea îndeplini promisiunea de echitate între diferitele clase socio-economice.

De-a lungul istoriei, artiștii au crezut că pot și ar trebui să ducă greul pentru realizarea unei societăți utopice și au fost atrași în mod natural de marxism după Primul Război Mondial. Manifestul comunist al lui Marx, publicat inițial în 1848, a fost studiat în detaliu în cercurile artistice în anii 1920. Marx credea că capitalismul promova în mod natural o luptă de clasă. Societatea fără clase era scopul final. Nu ar fi existat oameni bogați și nici filantropi care să finanțeze artele.

Arhitecții, mai mult decât orice alți artiști, au lucrat în mod activ pentru utopie în activitatea lor profesională, încă de la apariția modernismului. Părintele arhitecturii moderne, Charles-Édouard Jeanneret, cunoscut și sub numele de Le Corbusier, a petrecut foarte mult timp proiectând un oraș utopic complet pe care l-a numit „Orașul radiant”. De fapt, el a făcut o petiție către mai mulți lideri de oraș pentru a dărâma complet un oraș existent și a reconstrui visul său utopic. „Orașul-grădină” al lui Ebenezer Howard a fost un alt exemplu notabil și ceva mai rezonabil. Primul arhitect din Statele Unite care a reușit să se impună la nivel mondial a fost Frank Lloyd Wright. În pas cu alți arhitecți din vremea sa, a proiectat și el o versiune a unui oraș utopic numit „Broad Acre City”. Wright a adoptat o abordare anti-urbană în acel plan, oferind fiecărui cetățean un acru de teren. Wright spunea: „Orașul viitorului va fi peste tot și nicăieri și va fi un oraș atât de diferit de orașul antic sau de orice alt oraș de astăzi, încât probabil că nu-l vom recunoaște ca fiind un oraș”. Reinventarea completă a planificării și proiectării urbane a fost tipică pentru mișcarea modernistă și pentru dorința arhitecților de a reimagina lumea construită.

Printre artiștii proeminenți care lucrau în cartierul Montparnasse din Paris în anii nebuni, se numără Coco Chanel, Le Corbusier, Pablo Picassso și alții. Cu toții erau talente excepționale în cadrul disciplinelor lor respective. Ceea ce face ca această epocă să iasă în evidență în istoria artei este faptul că aceștia și alți artiști trăiau și lucrau în același loc, în același timp. Astăzi, Montparnasse atrage în continuare turiști iubitori de artă datorită amplorii mișcării născute acolo în urmă cu mai bine de un secol.

Marxismul a fost sistemul politic și economic cel mai favorizat de comunitățile artistice și de arhitectură din acea perioadă. Aceștia credeau că marxismul va face lumea mai echitabilă și va elimina războiul. Aceste intenții, deși eronate, erau nobile. Trebuie să ne întrebăm dacă vreunul dintre acei artiști de stânga din anii 1920 și-a dat seama că, încercând să elimine războiul, ar fi eliminat și individualitatea și autoexprimarea. După cum aveau să dovedească deceniile următoare, războiul, sărăcia și inegalitatea s-au agravat sub un control guvernamental sporit în cea mai mare parte a Europei. Iar modernismul, arta și arhitectura care au apărut din marxism, au reprezentat respingerea a tot ceea ce venise înainte. Dacă marxismul ar fi fost implementat în totalitate, așa cum își doreau acești artiști din Paris, „Les Annes Folles” și contribuțiile incredibile la artă nu ar fi fost niciodată posibile.

Consecința anilor nebuni a fost un moment semnificativ în întreaga istorie a artei și a arhitecturii, provocând o schimbare completă și durabilă a stilurilor și atrăgând un număr mare de artiști către marxism și politica progresistă. Aceste tendințe, care au rămas necontrolate în ultimul secol și mai bine, au făcut ca astăzi arta și arhitectura să fie complet dominate de stânga.

Un text de Catherine Wines pentru The American Conservative