Meditând la Judecători 17, ne întrebăm ce se întâmplă atunci când viața noastră religioasă nu mai este guvernată de revelația primită de sus, ci de propriile păreri și plăceri. Până acum am observat cinci aspecte:
În primul rând, teama sănătoasă de Dumnezeu este înlocuită de multe alte temeri, adeseori iraționale și superstițioase.
În al doilea rând, inima murdară și coruptă va fi acoperită sub masca limbajului și diferitelor practici religioase.
În al treilea rând, închinătorii vor oferi Domnului doar anumite „felii”, secțiuni din viața lor.
În al patrulea rând, nu vom mai lupta pentru a deveni tot mai asemănători cu chipul lui Dumnezeu, ci ne vom „ciopli” un dumnezeu după chipul și asemănarea noastră.
În al cincilea rând, viața noastră religioasă se va rupe de comunitate și se va privatiza.
Trecem azi la cea de-a șasea și ultima caracteristică. Astfel, atunci când religia este condusă de propriile plăceri și păreri, relația noastră cu Dumnezeu se va mai baza pe har, ci pe merit, iar slujirea noastră nu va mai fi motivată de dragoste, ci de interes.
Mica și-a încropit de acum „o casă a lui Dumnezeu.” Neavând preot, îl sfințește ca preot pe unul dintre fiii săi. În cele din urmă, ajunge însă în contact cu un levit (vezi v. 7). Din dorința de a oferi un fel legitimitate locului său de închinare, îl angajează pe acesta, angajându-se, la rândul lui, să îi plătească un salariu anual, să îi ofere îmbrăcăminte și toate celelalte necesare traiului (vezi v. 10). Levitul acceptă oferta și rămâne în casa lui Mica, dar este relevant să observăm afirmația pe care Mica o face după toate aceste aranjamente: „Acum știu că Domnul îmi va face bine, fiindcă am ca preot pe levitul acesta” (v. 13).
Dumnezeu oferise evreilor cortul, preoții și jertfele ca un dar, ca o expresie a harului Său. Cortul și Chivotul aminteau evreilor că Dumnezeu este prezent în mijlocul lor. Apărea însă întrebarea: cum va locui un Dumnezeu sfânt, în mijlocul unui popor păcătos? Aici intervenea mijlocirea preotului, pe de o parte, și altarul cu jertfele, pe de altă parte. Prezența lui Dumnezeu era un dar, iar permanența acesteia prin intermediul preotului și a jertfelor era un altul. Mica însă ignoră harul manifestat în aceste daruri. El este convins că poate să creeze o casă a lui Dumnezeu și că se poate apropia de El prin propriul preot. Mai mult, era convins că Dumnezeu va aprecia eforturile sale, iar, în semn de apreciere, îl va binecuvânta. Mica gândea că efortul de a aduce și de a susține un preot va atrage automat binecuvântarea, motiv pentru care exclamă: „ACUM, știu că Domnul îmi va face bine” (v. 13).
Un semn al degradării vieții religioase este și neglijarea harului. Începem, precum vameșul din Luca 18, să avem o părere tot mai bună despre noi înșine, despre caracterul, conduita și contribuțiile noastre. Fără să ne dăm seama, în timp ce noi devenim tot mai mari, Dumnezeu devine tot mai mic. În cele din urmă, devine doar un fel de prestator de servicii, un fel de slujitor. Noi suntem cei care muncim din greu, iar datoria Lui este să binecuvânteze.
În astfel de vremuri, să ne reamintim că esența creștinismului este harul! Nu ceea ce noi am făcut pentru Dumnezeu, ci ceea ce El a făcut pentru noi. Să ne amintim de intenția lăudabilă a împăratului David care dorește să zidească Domnului o casă. Nu i se permite, dar, mai mult, i se aduce vestea că Domnul îi va zidi lui o casă. Este reconfortant să vedem modul cum împăratul David se smerește și acceptă cu bucurie darul, recunoscându-și nevrednicia în fața Domnului.
În momentul în care nu ne bizuim pe harul lui Dumnezeu, ci credem că binecuvântările Lui sunt rezultatul propriilor merite, slujirea noastră va fi deturnată și se va baza mereu pe interes. Motivația va fi una greșită. Mica depune un efort substanțial făcând „o casă a lui Dumnezeu” și „sfințind pe unul dintre fiii săi ca preot.” Merge chiar mai departe în eforturile sale și susține un levit care să îi fie preot. Din păcate, nu face toate acestea de dragul lui Dumnezeu, ci de dragul lui. Nu din dragoste, ci mânat de interes.
Îmi vine în minte exemplul lui Iov! Satana îl batjocorește pe Dumnezeu pe motiv că Iov Îl slujește doar din interes, nu pentru că L-ar iubi. Astfel, apare vremea înfricoșatului test, când lui Iov i se ia averea, i se iau copiii și, în cele din urmă, și sănătatea. Rămâne doar cu viața! Dar, în mijlocul tuturor acestor lucruri, Iov Îl binecuvântează pe Dumnezeu, dovedind că nu averea și binecuvântările l-au interesat, ci Dumnezeu! Fiii lui Core afirmă același adevăr în Psalmul 42: „Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!”
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează