Conducerea în biserică

E adevărat că Pavel a fost un apostol și noi nu suntem. Cu toate acestea, Pavel a fost un slujitor, iar cei care slujesc în biserică sunt și ei, slujitori. Există un punct de contact între toți bărbații și femeile care lucrează în roluri de conducere creștină și apostolul Pavel, și putem învăța ceva despre tehnici, metodologie și priorități de la el.

Pavel scrie în 1 Corinteni 2:1-5:

“Cât despre mine, fraților, când am venit la voi, n-am venit să vă vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înțelepciune strălucită. Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos, și pe El răstignit. Eu însumi, când am venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos și plin de cutremur. Și învățătura și propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înțelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul și de putere, pentru ca credința voastră să fie întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.”

Pavel a spus că nu s-a apropiat de corinteni “cu o vorbire sau înțelepciune strălucită”; cu alte cuvinte, Pavel spunea: “Când am venit la voi, nu am încercat să vă impresionez. Nu am venit la voi cu o atitudine de superioritate. Nu mi-am exercitat poziția de lider în contextul aroganței sau al laudei de sine.” Acesta trebuie să fie primul principiu al slujirii și conducerii evlavioase — să nu ne asumăm o poziție de superioritate, fie în vorbirea noastră, în comportamentul nostru sau în atitudinea noastră. Nu există nicio îndoială că Pavel era superior în ceea ce privește cunoștințele sale, darurile sale și persoana sa, dar nu se arăta ca unul care era superior. El a slujit în contextul slăbiciunii, după cum urma să explice.

“Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos, și pe El răstignit” (1 Cor. 2:2). Am putea crede că Pavel folosea aici o hiperbolă, pentru că a vorbit despre multe alte lucruri în afara crucificării. A vorbit despre întreaga sferă a teologiei, despre toată voința lui Dumnezeu. Dar în ceea ce privește prioritățile sale și focalizarea centrală, ceea ce condiționa tot ce spunea era Hristos și El răstignit. El era hotărât să nu știe nimic altceva, iar cuvântul grecesc tradus „a ști” sugerează nu doar înțelegere intelectuală, ci o însușire intimă, profundă. El dorea să-L cunoască pe Hristos, iar această cunoaștere a lui Hristos l-a împins în poziția de lider.

Versetul 3 este o cheie a succesului lui Pavel ca slujitor, pastor și lider creștin: “Eu însumi, când am venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos și plin de cutremur.” Orice altceva ar fi fost Pavel în ceea ce privește slujirea sa, el se identifica în mod constant cu slăbiciunile, temerile și tremurul semenilor săi. O întrebare care apare adesea în conducerea creștină în ceea ce privește dinamica grupului este dacă cei care conduc ar trebui să-și ascundă temerile și anxietățile legate de poziția de lider. Ar trebui să încerce să adopte o poziție de calm, pretinzând că totul este sub control și că nu există probleme? Sau ar trebui să își permită să fie vulnerabili?

La această întrebare este întotdeauna dificil de răspuns. Cu siguranță nu suntem chemați să ne implicăm într-o mascaradă sau să ne comportăm ca și cum totul este sub control, când nu este. Este pur și simplu necinstit. Pe de altă parte, asta nu înseamnă nici că liderul unui grup va repeta dinainte fiecare anxietate și frică posibilă pe care ar putea să le experimenteze în conducerea unei întâlniri. În acel caz, scopul de a fi împreună este distrus dacă devine un loc în care liderul își exprimă și își descarcă toate nesiguranțele și anxietățile. Nu asta înseamnă să fii alături de oameni în slăbiciune și în frică, însă există o chemare de a conduce dintr-o poziție de sinceritate. Există o chemare pentru lideri de a nu pretinde că sunt ceva ce nu sunt și de a nu juca un rol pentru care nu sunt potriviți.

Dacă Dumnezeu te-a așezat într-o poziție de conducere, fără îndoială că te-a pus acolo pentru a continua să crești, dar în același timp te-a chemat în acea poziție privind la cine ești acum. Dacă Dumnezeu, în providența Sa, este în spatele acelei chemări, te cheamă datorită darurilor, talentelor și abilităților pe care le ai acum. În acest sens, nu trebuie să pretinzi că ești ceva ce nu ești. Te cheamă așa cum ești. Nu vrea să rămâi acolo; El vrea să crești, să te pui în mișcare, să progresezi — dar să progresezi fără anxietate, fără a fi tensionat în legătură cu imperfecțiunile tale.

Pavel spune în altă parte: „Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine.” (2 Cor. 12:9). Lucrul pe care Pavel l-a avut întotdeauna în vedere a fost că singurele puteri pe care le avea, singurele daruri pe care le putea oferi, erau acele puteri, daruri și talente care își găseau puterea în Hristos și nu în el însuși. Acest lucru este liniștitor pentru orice persoană care se află în orice fel de poziție de conducere. Totuși Pavel, atunci când slujea oamenilor, nu era în primul rând preocupat de propriile sale slăbiciuni, carențe și temeri. Era mai preocupat de temerile și slăbiciunile altor persoane, și cred că acesta este semnul unui lider creștin.

Când Pavel a intrat în slujire cu corintenii, a spus: „Eu însumi, când am venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos și plin de cutremur.” (1 Cor. 2:3). Cu alte cuvinte, Pavel era preocupat de a intra în temerile, slăbiciunile și tremurăturile semenilor săi. Acest lucru ar trebui să fie valabil nu doar pentru un apostol sau pentru slujitorii ordinați; ar trebui să fie valabil pentru oricine se află într-o poziție de conducere creștină. Acest lucru înseamnă sensibilitate. Înseamnă să-i asculți pe ceilalți. Înseamnă să fii atent la oamenii pe care îi conduci. Înseamnă să afli unde sunt, unde îi doare, unde sunt slăbiciunile și temerile lor și să fii sensibil la ele.

O persoană care este echipată cu mintea lui Hristos și care cunoaște Scripturile ar trebui să poată gestiona problemele de bază ale existenței umane. Dacă acest lucru nu e adevărat, atunci creștinismul nu are foarte multe de spus. Dacă Evanghelia nu este o Evanghelie a vindecării în ceea ce privește omul întreg, atunci nu este deloc o Evanghelie.

Sarcina de a oferi mustrare, îndemn, edificare, consolare și putere este dată întregii biserici, iar Pavel a chemat credincioșii să se îndemne unii pe alții, să mustre, să învețe, să îndrepte și să se sfătuiască reciproc. Creștinismul presupune și poruncește că toți laicii să fie implicați în slujire, dar am pierdut acest lucru în mare parte. Ne agățăm fals de ideea conducerii orientate către cler în biserică, idee care nu reprezintă poziția Noului Testament. Fiecare creștin are această responsabilitate pentru că Dumnezeu ne-a dat resursele să avem grijă unul de altul.

R. C. Sproul, Ligonier