Claritatea vârstei de mijloc

Stând aici, la 41 de ani, și privind în jur, îmi pot imagina – fără a lua în considerare ce componente fiziologice și neurologice ar putea fi implicate – de ce această conjunctură din viața unui bărbat poate fi dificilă.

John Piper a scris despre tumultul cu care s-a confruntat la mijlocul vieții, un „anotimp care a durat mai mulți ani” și care a fost cel mai confuz și dificil în cel de-al patruzeci și unulea an. Scriind cu mai bine de treizeci de ani mai târziu, el spune: „A fost un anotimp foarte greu al vieții, iar consemnarea lui în jurnalele mele este până în ziua de azi dureroasă de citit”.

Însemnările din jurnalul său includ caracterizări precum iritabil și antipatic, și fraze precum „mă simțeam de plumb”, „abia puteam conversa”, „îmi venea să plâng iar și iar”, „emoțiile mele erau moarte”, „adrenalină toată ziua de duminică”, „incredibil de irascibil și atât de descurajat”, „atât de gol”, „atât de orb față de viitor” și din nou „atât de descurajat”. La un moment dat, el spune că „se pare că prăbușirea abia evitată ieri este strigătul corpului meu pentru eliberare”. Și poate cel mai frapant pentru mine, ca pastor, este următorul lucru: „Trebuie să predic duminica și abia îmi pot ridica capul”.

În concluzie, Piper surprinde mijlocul vieții ca fiind „o etapă critică a vieții în care schimbările fizice, stresul conjugal, provocările copiilor, aspirațiile vocaționale și poverile succesului (sau ale eșecului) creează condițiile pentru colaps. Această confluență primejdioasă de forțe duce la o reevaluare puternică a vieții și la dorința de a fi în altă parte”.

O definiție a „crizei vârstei de mijloc” se axează pe conștientizarea tot mai puternică a finitudinii și eșecurilor noastre: „o criză psihologică provocată de evenimente care evidențiază vârsta tot mai înaintată a unei persoane, mortalitatea inevitabilă și, eventual, lipsa realizărilor în viață”. Un prieten drag al meu, care a reușit să treacă cu mult peste 41,5 ani și care se apropie de 60 de ani, mi-a spus recent despre călătoria sa la mijlocul vieții:

„Realitatea limitărilor tale (pe majoritatea fronturilor) devine mai clară. Suntem adesea forțați să ne confruntăm cu sinele nostru adevărat, în loc de persoana care ne imaginăm că vom fi într-o zi. Mijlocul vieții este o fază în care psihologia cuiva (în ceea ce privește înțelegerea de sine) are ocazia de a se transforma în teologia cuiva. Pentru că este o fază în care teologia funcțională a cuiva este testată de realitatea mortalității.”

Cu puterea înțelepciunii, care prezintă jumătatea vieții nu doar ca pe o încercare care trebuie suportată, ci ca pe o oportunitate de maturizare creștină – „de a crește în propria teologie”. Având în vedere acest lucru, am dat recent peste Proverbe 16:1-9 și am descoperit că acest calup de înțelepciune antică vorbește despre un aspect al fenomenului pentru care sper să mă pregătesc. Luați în considerare cel puțin cinci sfaturi pe care le-ar putea oferi bărbaților care se apropie sau se află în încercările de la mijlocul vieții.

1. Viața noastră actuală este „de la Domnul”.

„Planurile pe care le face inima aparțin omului, dar răspunsul pe care-l dă gura este de la Domnul.” (Proverbe 16:1)

Bănuiesc că un motiv conștient pentru care mijlocul vieții poate fi dificil este realitatea încăpățânată și imobilă a vieții. Ca tineri, în urmă cu două decenii, atât de multe uși păreau deschise; posibilitățile păreau nesfârșite. Era ușor să visăm și chiar să ne așteptăm să putem trăi unele dintre acele vise, dacă nu chiar pe toate.

Dar vârsta de mijloc aduce o analiză a realității. Mult mai puține uși sunt deschise acum. Multe dintre visele și aspirațiile noastre secrete și rostite par acum nerealiste sau imposibile. Ceea ce ar putea fi s-a prăbușit pe stâncile a ceea ce este. Cumva a devenit real în ultimele două decenii și poate că ne-a luat ceva timp să ne dăm seama de acest lucru. Apoi, ne-am dat seama aproape deodată.

Viețile noastre reale se ridică la înălțimea marilor speranțe pe care suntem înclinați să le construim în tinerețe rareori sau niciodată. Planurile noastre din tinerețe sunt un lucru. Apoi, în timp, vine „răspunsul gurii”. Adică ceea ce apare cu adevărat și se manifestă în viața noastră în anii care urmează, până la jumătatea vieții și dincolo de ea, este „de la Domnul”.

2. Planurile Sale includ „zilele noastre de distrugere”.

„Domnul a făcut totul pentru un scop, chiar şi pe cel rău l-a făcut pentru ziua distrugerii.” (Proverbe 16:4)

Dezamăgirile pe care le putem simți la mijlocul vieții, față de noi înșine, față de alții și față de circumstanțele noastre nu sunt un semn că Dumnezeu este distant și a pierdut controlul. De fapt, chiar dimpotrivă. El are scopurile Sale pentru fiii Săi tocmai în aceste eșecuri, dezamăgiri și dureri. „Zilele noastre de distrugere”, indiferent cât de externe sau interne sunt obstacolele și indiferent cât de trecute sau prezente – inclusiv cele care vor veni cu siguranță în viitor – sunt cernute cu dragoste printre degetele Lui pentru bucuria mai profundă și binele final al fiilor Săi. El a planificat toate zilele noastre. Chiar și pe cele mai rele. Mai ales pe cele mai rele. Și zilele de dincolo de ele.

3. Dumnezeu ne maturizează prin smerenie.

„Toţi cei mândri sunt o urâciune înaintea Domnului; în mod sigur ei nu vor rămâne nepedepsiţi.”  (Proverbe 16:5)

Un scop pe care Dumnezeu îl realizează, printre altele, în dezamăgirile noastre de la jumătatea vieții este smerenia noastră. El ne curăță și ne-a curățat inimile de aroganța tinereții și de ambiția nefirească. Cât de mult din dorințele noastre din tinerețe de a atinge cerul nu erau doar firești, ci și mândre? Cât de mult, cu aroganță, am presupus că vom avea sănătate, bogăție și prosperitate, în condițiile noastre? Una dintre marile lucrări ale lui Dumnezeu în trecerea oamenilor de la tinerețea naivă la vârsta matură este o mare smerenie. El acționează cu milă împotriva aroganței tinereții noastre.

Am avut visele noastre și ne-am făcut planuri, așa cum trebuie, dar planul lui Dumnezeu este definitiv și ne smerește. „Se pot face strategii cu privire la viitor, cu siguranță”, comentează Tremper Longman despre Proverbe 16, „dar această observație înțeleaptă ne-ar conduce la recunoașterea faptului că viitorul poate fi determinat doar de Dumnezeu. O astfel de recunoaștere ar genera o smerenie adecvată și l-ar deschide pe om la schimbare”. De câte ori nu servește accidentul dur și dureros de la jumătatea vieții, care ne izbește de stâncile realității, pentru a ne „deschide la schimbarea” direcției lui Dumnezeu, la care ne-am împotrivit mult timp, în mod subconștient?

4. Hristos a ispășit păcatul.

„Prin bunătate şi credincioşie este ispăşit păcatul şi prin frica de Domnul se îndepărtează omul de la rău.” (Proverbe 16:6)

Mijlocul vieții aduce nu numai conștiientizarea frustrărilor sau a modului în care am fost răniți sau descurajați de păcatele altora, ci și conștiința propriei noastre fărădelegi. Noi suntem păcătoși. „Criza” vârstei de mijloc, oricât de profund s-ar simți, nu a ajuns încă la profunzime dacă nu există o conștientizare a propriului nostru păcat – păcat care nu dispare pur și simplu prin evitare, ci trebuie abordat și iertat.

Poate că vârsta de mijloc aduce o nouă realizare a alegerilor greșite și a timpului pierdut. Această „criză” este o oportunitate de a recunoaște acest lucru și de a ni-l însuși, cu toată încrederea că Dumnezeu, în Hristos, a făcut un plan complet pentru păcatul nostru. Iar prin Duhul Său, schimbarea este posibilă. Ne putem schimba. Chiar dacă niciuna dintre complexitățile care se prezintă nu pare să implice propriul nostru păcat, cât de eliberator este să știm că, în Hristos, „nelegiuirea noastră este ispășită” și poate fi cercetată fără teamă, găsită și mărturisită, ceea ce duce la întoarcerea feței noastre de la rău.

5. Cel noi numim „puțin” poate fi „mai bine” pentru El.

„Mai bine puţin, dar cu dreptate, decât mari venituri cu nedreptate! În mintea lui omul îşi întocmeşte calea, dar Domnul îi îndrumă paşii.” (Proverbe 16:8-9)

În măsura în care deplângem ceva, sau mai multe lucruri, care par a fi mai mici în viața noastră decât am visat în tinerețe, ar fi bine să ne gândim cum mai puțin, în economia lui Dumnezeu, înseamnă adesea mai bine.

Mijlocul vieții ne confruntă cu limitele și cu erorile propriilor noastre moduri mult prea umane de a socoti. Ceea ce avem, la jumătatea drumului nostru aparent, poate părea atât de puțin în comparație cu „marile venituri” pe care le speram. Dar de ce venituri distrugătoare de suflet am fi putut fi scutiți? Și cât de pe dos ar putea fi evaluările noastre instinctive, fără a învăța ceva din viziunea lui Dumnezeu? Și ce am putea noi, și alții, să descoperim ca fiind adevărat atunci când Tatăl nostru rostește cuvântul definitiv?

Proverbe 16:9 nu numai că este un ecou al Proverbe 16:1, ci și rezumă Proverbe 16:1-8 sub semnul pe care Derek Kidner îl surprinde astfel: „Dumnezeu nu are doar ultimul cuvânt, ci și pe cel mai robust” (Psalmi, 119). Da, priviți la El acum, prin credință și în răbdare, pentru ultimul și cel mai sănătos cuvânt al Său, care vine pe măsură ce îndurați suferința.

A ne smeri, la jumătatea vieții, sub mâna puternică a lui Dumnezeu nu aduce promisiunea unei ameliorări imediate a suferinței. De la început până la sfârșit, Scripturile promit o salvare reală – și înălțare – celui care se smerește cu adevărat. Dar când? Petru spune „la timpul potrivit” – adică, în calendarul perfect al lui Dumnezeu, nu al nostru.

Unii pot vedea doar câteva zile descurajante; alții se pot zbate sub greutăți debilitante timp de câteva luni, sau mai mult. Cu toate acestea, toți sunt invitați, zi de zi, să rostogolească aceste poveri pe umerii largi și atotputernici ai Dumnezeului nostru, „aruncând asupra Lui toate grijile voastre, pentru că El are grijă de voi” (1 Petru 5:7).

Oricât de lung, oricât de descurajant, oricât de debilitant ar fi timpul nostru, în Hristos, Tatăl nostru ceresc are grijă și, până când soarele răsare din nou, până când aerul este din nou proaspăt, până când poverile noastre sunt din nou ușoare și dincolo de ele, El este capabil să ne păzească. Poate că mijlocul vieții va fi momentul în care puterea doxologiei lui Iuda va începe cu adevărat să se facă simțită:

„Iar Aceluia care poate să vă întărească, după Evanghelia mea şi propovăduirea lui Isus Hristos – potrivit cu descoperirea tainei care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri” (Iuda 1:24)

Dumnezeu este de bunăcredință – față de Fiul Său și fiii Săi. El nu ne va lăsa să fim împovărați peste ceea ce putem duce, ci ne va ajuta să rezistăm (1 Corinteni 10:13). El este în stare să „să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul”, chiar și în acest răstimp, să puteți nu numai să rezistați, ci „să prisosiţi în orice faptă bună” (2 Corinteni 9:8).

Un text de David Mathis pentru Desiring God