Cina de pe urmă și cele patru potire!

Cina pe care Cristos a luat-o cu ucenicii a fost o masă pascală, așa cum obișnuiau evreii să o consume.[1] Masa de Paște, cunoscută sub numele de Seder-ul de Paște, începea seara, înainte de căderea nopții. Toți se lungeau în jurul mesei, un gest ce simboliza libertatea dăruită de Dumnezeu la ieșirea din Egipt. Masa era structurată în jurul a patru potire cu vin: „chiar cel mai sărac din Israel nu trebuie să mânânce decât dacă se așează la masă și să i se dea de băut nu mai puțin de patru potire cu vin” (m. Pesah 10. 1).[2]

1. Potirul sfințirii (ḳidduš) reprezenta partea introductivă a mesei pascale. După turnarea și amestecarea lui cu apă, tatăl, cel care aduna familia în jurul mesei, rostea o binecuvântare asupra vinului care suna astfel: „Binecuvântat eşti Tu Doamne, Dumnezeul nostru, Dumnezeul universului care creezi rodul viţei” (m. Pesahim 10.2; Berakoth 6.1). După rostirea acestei binecuvântări se aducea la masă mâncarea şi se punea în faţa tatălui. Ea consta din mai multe componente: azime, o farfurie cu ierburi amare, o strachină cu sos cunoscută sub numele de haşoreth şi mielul de paşte fript. Tatăl lua câteva ierburi amare le înmuia în sos şi le mânca. După acest act se închieia partea de început, dar încă nu se începea masa propriuzisă.
2. Potirul proclamării (haggadah), numit astfel deoarece tatăl proclama ce a făcut Domnul pentru ei când i-a eliberat din Egipt. Fiul întreba pe tată său: „de ce noaptea acesta este diferită de toate celelalte nopți?”, iar tatăl răspundea: „în alte nopți mâncăm pâine dospită sau nedospită, dar în noaptea asta toată este nedospită; în alte nopți mâncăm și alte legume, în această noapte doar ierburi amare; în alte nopți mâncăm carne friptă, fiartă sau înăbușită, în acesată noapte doar carnea friptă a mielului pascal” (m. Pesahim 10.4). Responsabilitatea tatălui era apoi cea de a explica componentele mesei pascale, a mielului, a pâinii nedospite și a ierburilor amare: mielul pascal, pentru că Domnul a trecut peste (pasaḥ) casele părinților noștri în Egipt; pâine nedospită pentru că părinții noștri au fost eliberați din Egipt; ierburi amare pentru că egiptenii au amărât viața părinților noștri în Egipt (m. Pesahim 10.5). Drept răspuns cei ce participau la masă mulțumeau lui Dumnezeu cântând Psalmii 113-114 (Hallel- psalmi de laudă), care evocă bunătatea Domnului și izbăvirea din Egipt. (m. Pesahim 10.5).
3. Potirul binecuvântării (beraka) anunța începerea propriuzisă a mesei, când se mânca mielul și azimele (m. Pesahim 10.7). Era rostită o binecuvântare asupra pâinii nedospite și apoi se consuma mielul împreună cu azimele și verdețurile amare. Urma o binecuvântare rostită asupra celui de-al treilea potir cu vin, care era apoi băut.[3]
4. Paharul laudei (hallel), ultima secvență a mesei pascale începea cu partea rămasă din Psalmii Hallel, cântarea Psalmilor 115-118.[4] Așadar, Cristos a cântat și aceste versuri: mă împresuraseră legăturile morții și m-apucaseră sudorile mormântului; eram pradă necazului și durerii…, scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiți de El. Nu voi muri, ci voi trăi și voi povesti lucrările Domnului. Domnul m-a pedepsit, da, dar nu m-a dat pradă morții. Deschideți-mi porțile neprihănirii… (Ps. 116:3, 15; 118:17-19). După cântare era băut al patrulea potir, iar masa de Paște se încheia.

Evanghelia lui Luca e singura care menționează două pahare la Cina cea de taină: unul asupra căruia Cristos rostește o rugăciune de mulțumire (22:17) și unul despre care afirmă că este „legământul cel nou în sângele Meu” (22:20). Luca nu ne spune care din cele patru potire au fost cele menționate de el, dar cuvintele „la fel a făcut cu paharul, după ce au cinat” (v. 20) indică faptul că ultimul pahar a fost de fapt al treilea potir.[5] În 1 Corinteni 10:16, Pavel amintește de Cina Domnului și menționează „paharul binecuvântat”. Expresia face trimitere la fundalul iudaic al acestor cuvinte, „paharul binecuvântat” fiind un termen tehnic pentru binecuvântarea finală a mesei: „Acesta a fost potirul pe care Domnul l-a binecuvântat la Cina de pe urmă”.[6] Matei și Marcu ne spun că după ce au cântat cântarea, au plecat spre Muntele Măslinilor. Cu alte cuvinte, Cristos nu a terminat masa de Paște, care se încheia după cântarea halelului cu cel de-al patrulea potir. El a promis ucenicilor că nu va mai bea până când nu va veni Împărăția lui Dumnezeu: „potirul pe care Isus nu l-a mai băut a fost al patrulea care în mod normal încheia masa pascală…, a băut al treilea potir asociat cu promisiunea răscumpărării prin moartea Sa ispășitoare. Potirul care nu l-a băut a fost cel de la sfârșit”.[7]

Dacă acestă interpretare este corectă, atunci Cristos a prelungit intenționat masa de Paște până când a murit pe cruce. Astfel poate fi înțeleasă metafora ciudată a băutului unui pahar, prin care făcea referire la răstignirea Sa, în grădină: „Tată, depărtează de la Mine paharul acesta”. A refuzat apoi cupa în care era amestecat vinul cu smirna. Dar pe cruce a strigat, „Mi-e sete” și a primit vinul acrit (oțet) spunând apoi, „S-a ispăvit”. Isus a băut într-adevăr al patrulea potir al Paștelui iudaic, însă nu în Cenacol, ci pe cruce. A făcut aceasta în clipa morții. El a prelungit masa de Paște pentru a include în ea propria Sa pătimire și moarte.[8]  Paștele nu era complet până ce viața Lui nu se sfârșea pentru păcatele noastre. În locul unei explicații a simbolisticii Exodului, El a proclamat la masa pascală noul legământ făcut în temeiul propriului Său sânge, care s-a vărsat pentru noi.

Cristos, Paștele nostru a fost jertfit! Să sărbătorim deci nu cu drojdia veche, nici cu drojdia răutății și a vicleniei, ci cu azimile sincerității și ale adevărului (1 Cor. 5:8).

[1]Andreas Kӧstenberger oferă 12 argumente prin care demonstrează că cina luată de Cristos cu ucenicii săi a fost o masă de Paște: „Was the Lord’s Supper a Passover Meal?”, în The Lord’s Supper: Remembering and Proclaiming Christ Until He Comes, editată de Thomas R. Schreiner și Matthew R. Crawford (Nashville, B&H Publishing Group, 2010), 25-30.

[2]Mișna, Pesahim 10. Materialul poate fi accesat online: https://www.sefaria.org/texts.

[3]Scot McKnight, Jesus and His Death: Historiography, the Historical Jesus and Atonement Theory (Waco: Baylor University Press, 2005), 256.

[4]Joachim Jeremias, The Eucharistic Words of Jesus (London: SCM Press, 1966): 55, n.1; 86.

[5]Darrell L. Bock, Luke, vol. 2 (9:51-24:53) BECNT (Grand Rapids: Baker Academic, 1996), 1721-1723, 1727.

[6]Gordon D. Fee, The First Epistle to the Corinthians, NICNT (Grand Rapids: Eerdmans, 1987), 467-468.

[7]William L. Lane, The Gospel of Mark, NICNT (Grand Rapids: Eerdmans, 1974), 508.

[8]Brant Pitre, Misterul cinei de pe urmă, traducere de Monica Broșteanu (București: Humanitas, 2016), 182-190.