Chemare la autenticitate – meditație din Iov 3

Iov 3:20 sintetizează plângerea şi dilema sa: „Pentru ce dă Dumnezeu lumină celui ce suferă și viață celor amărâți la suflet?”. Concluzia la care el ajunge este că, din moment ce viaţa implică atât de multă suferinţă, aceasta nu mai merită trăită. În sensul acesta, Iov îşi blestemă ziua naşterii şi dă glas invidiei vizavi de cei care au murit deja şi acum se odihnesc.

În punctul acesta însă, suntem obligați să facem câteva precizări. Iov blestemă ziua naşterii, dar nu îşi blestemă Creatorul. Mărturiseşte că nu Îl înţelege, dar nu îi dă satisfacţie lui Satan, care îi spunea lui Dumnezeu despre Iov: „sunt încredinţat că te va blestema în faţă”. Iov nu se gândeşte nicio clipă (nici aici, nici în altă porţiune a cărţii) că a-şi lua viaţa ar putea constitui o soluţie la problema sa. Nu înţelege, se luptă cu îndoieli şi dileme, dar pricepe că, indiferent de cât de grea e viaţa, ea trebuie trăită. Chiar și atunci când socotești că nu mai merită.

Nu tot ce Iov spune aici (sau în celelalte pasaje din carte) este corect şi adevărat, deşi toate acestea fac parte din Cuvântul inspirat al Lui Dumnezeu. Cuvântările lui Iov trebuie judecate din perspectiva pe care Dumnezeu o aduce la final. El spune că, deşi Iov a rostit „cuvântări fără pricepere”, ele au fost mai înţelepte decât cele ale prietenilor săi, care încercau să fie corecţi teologic, luând apărarea lui Dumnezeu.

Ce ai putea învăța de aici?

În primul rând, că este important să fii sincer în credinţa ta. Poate că ne-am obişnuit să transformăm viețile noastre într-un show, o piesă de teatru în care fiecare ştie că trebuie să joace un anumit rol. Ştim, de pildă, că trebuie să fim bucuroşi tot timpul, recunoscători chiar şi pentru încercări. Doar că, de foarte multe ori, pur şi simplu nu putem. Durerea este amplificată în momentele respective şi de faptul că trebuie să ne prefacem fericiţi şi mulţumiţi pentru a nu ieşi din tipare. Biserica este menită a fi un loc al relaţiilor autentice. Un loc în care ar trebuie să ne cunoaştem unii pe alţii aşa cum suntem, nu aşa cum ar trebui să fim. Din dorinţa de a fi perfecţi încă de pe pământ, noi ne ascundem unii de alţii, mimăm, pretindem. Astfel, nu mai putem să ne ajutăm unii pe alţii, pentru că, fiind  prea preocupaţi pentru a ne juca rolul corect, nu mai ajungem niciodată să ne cunoaştem problemele reale. În felul acesta,  în loc ca biserica să fie un loc al eliberării de povară, devine o povară suplimentară.

În al doilea rând, este important să îţi exprimi durerea. Chiar şi în capitolul 1, înainte de a binecuvânta Numele Domnului, Iov îşi sfâşie mantaua şi se tunde, acţiuni menite să exprime durerea sa profundă. O mulţime de psalmi exemplifică acelaşi adevăr. Cartea Iov ne învaţă că Dumnezeu preferă o exprimare sinceră, onestă, a durerii, unei atitudini ipocrite. Ed Welch, renumit psihiatru creştin, spunea că viaţa creştină trebuie trăită deschis şi că a te închide în tine însuţi este reţeta sigură spre dezastru.

În al treilea rând, este important, chiar sănătos, să ai dileme, nedumeriri. „Pentru ce…?” este strigătul ce se repetă în capitolul 3. Este important să rămână în viaţa ta taine pe care încă nu le-ai dezlegat. În mândria noastră, pretindem că ştim tot, deşi nu e aşa. Sunt mulţi creştini care tac şi înghit, crezând că sunt singurii care se confruntă cu astfel de probleme. Adevărul este că toţi au sau ar trebui să aibă lucruri pe care încă nu le-au înțeles. Ar fi o încurajare mare să ştim că nu suntem singuri. Dumnezeu este infinit, iar planurile Sale şi modul Său de a lucra sunt pe măsură măreţiei Sale. Pentru ce s-ar aştepta cineva să priceapă tot? Iată că întrebarea a revenit.