Chariots of Fire: Recenzie de film

Trebuie să amintim că acest film este o dramă istorică britanică, bazată pe povestea reală a lui Eric Liddell (un scoțian creștin) și Harold Abrahams (de origine evreiască, deși nu era evreu practicant). Ambii erau sprinteri și au câștigat câte o medalie de aur pentru Marea Britanie la Jocurile Olimpice din Paris în 1924. Deși subiectul pare a fi unul de nișă, Chariots of Fire a obținut un succes răsunător în momentul lansării în 1982, a fost aclamat de critici, a devenit al șaptelea cel mai bine vândut film din SUA în anul respectiv și a obținut 4 premii Oscar (inclusiv pentru cel mai bun film).

A trecut această dramă testul timpului, dovedindu-se astfel a fi un film clasic adevărat? Vizionându-l recent, cred că răspunsul este un “da”, fără îndoială. Regizat de Hugh Hudson și scris de Colin Welland, filmul prezintă un fir narativ care alternează între Liddell și Abrahams, în timp ce se pregătesc și concurează la Jocurile Olimpice.

Nostalgia este un aspect important al filmului, care începe cu un serviciu memorial în 1979 pentru unul dintre protagoniști, Harold Abrahams, și apoi face un salt în urmă cu șaizeci de ani la prima sa zi la Universitatea Cambridge. Suntem rapid familiarizați și cu celălalt personaj central al filmului, scoțianul Eric Liddell. Punctul de vedere subiacent al filmului este unul plin de emoție: Acești bărbați erau odată tineri, rapizi și puternici, și au câștigat glorie pe terenul de sport, dar acum sunt morți și îi vedem ca pe niște fețe dintr-o vreme apusă.

Liddell își dorește să calce pe urmele părinților săi și să slujească ca misionar în China, considerând că alergatul este o modalitate prin care poate și ar trebui să Îl cinstească pe Dumnezeu. În același timp, sora sa se îngrijorează că această activitate ar putea să-i distragă atenția de la problemele spirituale, în loc să-l îndrepte inima către ele. În ceea ce-l privește pe Abrahams, el aleargă cu o atitudine mai competitivă și dorește să se afirme în fața antisemitismului cu care se confruntă adesea (chiar dacă este doar sub forma unui comentariu ironic sau a unei expresii). În timpul antrenamentelor, el se îndrăgostește de o cântăreață de operă și încalcă tradițiile sportive ale epocii angajând un antrenor profesionist.

Scenariul lui Welland schimbă cu pricepere atenția între poveștile paralele ale lui Liddell și Abrahams. Mai mult decât atât, scriitura manifestă grație și subtilitate, permițându-ne să asistăm la similitudinile și diferențele fascinante dintre cei doi protagoniști. Liddell nu se confruntă cu prejudecăți rasiale, așa cum este cazul lui Abrahams, dar totuși sfidează standardele prin dorința de a păstra sfântă ziua de Sabat și prin refuzul de a concura în proba la care a fost repartizat (100 de metri), când aceasta a fost programată într-o duminică. Ambii bărbați sunt în afara sistemului și se găsesc în conflict cu societatea britanică din jurul lor, care se agață de naționalismul excesiv și alte tradiții arbitrare, chiar și după ce acestea au contribuit la evenimentele tragice din Primului Război Mondial.

Este remarcabil faptul că Hudson și echipa sa (desi nu sunt creștini) îl înfățișează pe Eric Liddell și convingerile sale cu multă reverență și respect. Putem aprecia și faptul că îl prezintă, alături de Abrahams, ca fiind un personaj complet credibil și bine dezvoltat. Puterea emoțională a filmului Chariots of Fire provine în mare parte din faptul că obiectivele protagoniștilor și acțiunile lor au ocazia să vorbească de la sine. Dacă noi, ca creștini, admirăm pe Liddell pentru că a secerat ceea ce are o valoare eternă și îl compătimim pe Abrahams pentru că a secerat ceea ce, în cele din urmă, are o valoare deșartă și trecătoare, o facem pentru că realizatorii filmului ne lasă să tragem singuri concluziile.

Ambii bărbați își dovedesc, în esență, valoarea și convingerile lor pe pistă. Dar Chariots of Fire adoptă o abordare neașteptată în multe dintre scenele de alergare. Până aproape de finalul filmului, acestea nu sunt prezentate ca întreceri menite să atragă aplauze din partea publicului. În schimb, filmul le consideră eforturi, încercări ale individului – încearcă să surprindă extazul alergării ca o celebrare a spiritului.

Un film precum Chariots of Fire ne reamintește că un “film creștin” nu trebuie să fie realizat special de creștini sau chiar pentru o audiență creștină. Această etichetă trebuie să depindă pur și simplu de faptul dacă un anumit film are o perspectivă biblică și ne încurajează să ne concentrăm și să aducem slavă lui Dumnezeu. Chariots of Fire, desigur, se mândrește cu această perspectivă prin portretizarea pozitivă a unui credincios din viața reală și a angajamentului său de a-L onora pe Domnul nostru.

Sensibilitățile noastre contemporane ne pot face să fim uimiți de hotărârea lui Liddell (atât a personajului, cât și a omul real) de a păstra sfântă ziua de Sabat. În același timp, această hotărâre ridică întrebări relevante pentru noi. De exemplu, suntem vinovați că subestimăm, poate chiar profanăm, o zi despre care chiar Isus a spus că există special pentru beneficiul și bunăstarea noastră (cf. Marcu 2:27)? Și am fi dispuși să arătăm curaj, precum Liddell, în numele supunerii față de Dumnezeu și să sfidăm societatea chiar și în probleme mai importante?

Ca o dovadă că acest film a trecut testul timpului, aș dori să vă împărtășesc faptul că celebrul regizor Christopher Nolan îl citează ca o influență pentru filmul său recent de război, Dunkirk. Mai mult, el scrie: “Splendoarea vizuală, poveștile împletite și muzica agresiv anacronică din Chariots of Fire, regizat de Hugh Hudson, s-au combinat pentru a crea o capodoperă a subtilității britanice, a cărei popularitate a eclipsat rapid natura sa radicală.” În ansamblu, nu am nicio ezitare în a afirma că acest film se situează alături de filme precum Amazing Grace, Babette’s Feast și Ben-Hur ca unul dintre cele mai bune filme creștine realizate vreodată.

Nathan Andersen