Cele șapte biserici din Apocalipsa

Care era problema principală cu care se confruntau cele șapte biserici și căreia i se adresează Apocalipsa? Aceste biserici erau situate în localități din Asia Mică – Turcia de azi, și în fiecare dintre aceste localități exista un templu închinat Cezarului roman. Acolo se practica ceea ce a ajuns să fie numit cultul împăratului. Creștinii erau tot mai mult presați să participe și ei în aceste ceremonii și să aducă închinare Împăratului de la Roma, recunoscându-i divinitatea. Practicarea acestui cult le asigura prosperitatea materială, dar și acceptarea socială. Refuzul putea adeseori să însemne sărăcie și ostracizare. Creștinii erau supuși unei presiuni crescânde, din partea liderilor locali, de a participa și de a se compromite. Chemarea lui Hristos, adresată prin Ioan, este să reziste și să nu își plece genunchiul.

Atunci când citim scrisorile vom întâlni nume precum Balaam sau Izabela. Acești oameni îi ispitiseră pe evreii din vechime să se închine înaintea unor dumnezei străini. Chiar dacă ispita apărea sub altă formă în primul veac, în esența ei, era aceeași. Dacă privim cu atenție, vom observa că bisericile de azi se confruntă cu o ispită similară, chiar dacă forma sub care apare este diferită față de cea cu care s-au confruntat iudeii, cât și față de cea din primul veac.

Tiparul scrisorilor

Cele șapte scrisori urmează același model:
1) „Îngerului bisericii din…” – după care este numit destinatarul.
2) „Iată ce zice Cel Ce….” – după care urmează cuvintele și descrierea Domnului nostru, bazată pe Apocalipsa, capitolul 1.
3) laudă, o plângere și o poruncă legată de nevoile lor specifice.
4) ”Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul…” – O chemare la a asculta mesajul Duhului.
5) „Celui ce va birui…” – O promisiune adresată biruitorilor.

Descrierea lui Hristos este inspirată în fiecare situație din cap. 1, în timp ce promisiunile sunt strâns legate de textul care urmează scrisorilor. (cap. 4-22)

Biserica din Efes

Biserica din Efes era o biserică sănătoasă doctrinar și activă (cap. 2:2-3). Erau harnici în lucrul Domnului și luptau împotriva ereziilor. Cu toate acestea își pierduseră pasiunea și dragostea pentru El. Există biserici care nu permit ca teologia lor să fie infectată de idei lumești, dar prioritățile din viața credincioșilor sunt similare cu cele ale lumii. Teologia și etica pot fi cele corecte, dar lipsește pasiunea pentru Isus. Domnul nostru avertizează că va închide astfel de biserici (2:5). Ce aveau efesenii de făcut? Pe de o parte, trebuiau să privească în trecut și să își amintească entuziasmul pe care îl avuseseră pentru Domnul (v. 5). Pe de altă parte, trebuiau să privească în viitor, la răsplătirea din Noul Ierusalim, când vor avea privilegiul de a gusta din pomul vieții (vezi 22:5).

Biserica din Smirna

Biserica din Smirna ne arată că perspectiva lui Hristos asupra bisericii poate să fie foarte diferită de a noastră. Pe de o parte, biserica din Smirna era una săracă și batjocorită (2:9). Din perspectiva lui Hristos însă ea era bogată (v. 9) și urma să primească cununa vieții, dacă va rămâne credincioasă (v. 10). O biserică disprețuită de oameni, dar prețuită de Însuși Domnul nostru. Biserica urma să fie biruitoare, dar prin suferință. Chiar dacă necazul ținea „zece zile,” sau chiar „până la moarte”, nimic din toate acestea nu se poate compara cu a primi cununa vieții.

Biserica din Pergam

Pergam era un oraș impregnat de idolatrie. Biserica de aici cunoscuse, la rândul ei, persecuția și suferința: „Antipa (…) a fost ucis la voi.” (2:13) Reproșul lui Hristos este că unii oameni din biserică proclamă învățătura lui Balaam (v. 14). Care era această învățătură? Balaam a fost acela care, plătit de moabiți, încearcă să îi blesteme pe evrei. Pentru că blestemul nu funcționează, îi învață pe moabiți să îi seducă pe evrei prin femeile lor, strategie care reușește și îi târăște pe evrei în idolatrie. Biserica din Pergam se afla într-o situație asemănătoare. În timp ce rezistaseră loviturilor directe, se pare că cedaseră ispitelor mai subtile. Chemarea este la pocăință, iar răsplata întreită este pe măsură: mana, piatra albă și numele nou (v. 17).