Cel mai dăunător leac (1)

Mulți oameni îl știu pe C.S. Lewis ca fiind autorul și creatorul Narniei. Un grup mai restrâns îl cunosc ca fiind un apologet creștin remarcabil. Un grup și mai restrâns îl apreciază ca fiind cărturarul literaturii medievale și renascentiste. Puțini îl recunosc ca profetul unei damnațiuni civilizaționale. Însă asta a fost.

În câteva scrieri, în “Desființarea omului” și în “Acea putere oribilă”, Lewis identifică și avertizează, metodic și clar, o amenințare existențială asupra civilizației occidentale și asupra întregii umanități.

Această amenințare este o eroare fatală care validează tirania și totalitarismul. Este o superstiție letală care erodează și distruge o civilizație. Este o boală care poate aduce sfârșitul speciei noastre și ne poate condamna sufletele. Lewis o numește “otrava subiectivismului”.

Doctrina valorii obiective

Până în epoca modernă, aproape toți oamenii credeau că adevărul și bunătatea sunt realități obiective și că ființele umane le pot pricepe. Prin rațiune, analizăm, studiem și ne minunăm de realitatea în care trăim. Când gândurile noastre corespund cu sistemul obiectiv al realității, atunci vorbim de adevăr. Când reacțiile noastre emoționale corespund cu sistemul obiectiv al realității, vorbim de bunătate.

Lewis se referă la lucrurile acestea ca la doctrina valorii obiective, sau “Tao”. Lewis scrie: “Doctrina valorii obiective este credința că anumite atitudini sunt realmente adevărate și altele realmente false, mergând până la ce fel de entitate este Universul și ce fel de entitate suntem noi. Cei care știu ce este Tao sunt de părere că a-i numi pe copii încântători sau pe bătrâni venerabili nu este doar înregistrarea unui fapt psihologic despre emoțiile parentale sau filiale ale momentului respectiv, ci recunoașterea unei calități care pretinde un anumit răspuns de la noi. Fie că îl dam, fie că nu… Și datorită faptului că aprobările sau dezaprobările noastre sunt, astfel, recunoașteri ale unei valori obiective sau răspunsuri la o ordine obiectivă, stările emoționale pot fi în armonie cu rațiunea (când plăcem lucrul care ar trebui aprobat) sau în dezacord cu rațiunea (când credem că ceva ar trebui să ne placă, însă nu simțim lucrul acesta).” (Desființarea omului).

Otrava subiectivismului

Otrava subiectivismului răstoarnă această antică și omenească metodă de a privi lumea. Rațiunea însăși este demontată – sau, am putea spune astăzi, rațiunea este deconstruită. În locul capacității umane de a participa la eternul Logos,  rațiunea este un epifenomen care însoțește anumite evenimente chimice și electrice din cortex, care, la rândul său, nu e nimic altceva decât produsul unui proces evolutiv orb. Pe scurt, rațiunea este o secreție accidentală și iluzorie a creierului.

Sub influența acestei otrăvi, raționamentele cu valoare morală nu sunt altceva decât proiecții ale emoțiilor iraționale într-un cosmos indiferent. Adevărul și bunătatea nu sunt altceva decât cuvinte pe care le aplicăm stărilor noastre psihologice subiective, stări pe care am fost condiționați social să le avem. Și dacă am fost condiționați social într-o anumită direcție, putem fi condiționați social și într-o alta.

Educația nouă și veche

Lewis face referire la apostolii subiectivismului ca fiind “condiționatori” mai degrabă decât învățători. Sub vechea percepție a realității, educația însemna să “sădești în elev acele reacții potrivite, indiferent dacă cineva le va avea sau nu; însăși natura omului însemnând puterea de a le avea”. Învățatorii au reușit acest lucru prin inițiere și și-au invitat ucenicii în aceeași experiență a realității în care trăiau și ei.

Noua educație condiționează în întregime. Îndepărtând orice valoare obiectivă și orice considerație obiectivă, învățătorii pot să modeleze și să plămădească generațiile viitoare după bunul plac. După ce au pus mâna pe frâiele condiționării sociale, vor condiționa potrivit propriilor scopuri (indiferent care sunt acestea), neținând seama de constrângerile obiceiurilor, tradițiilor, adevărului sau binelui. Lewis descrie pe scurt diferențele dintre educația nouă și cea veche:

“Vechea educație se raporta la elevi la fel cum păsările mature se poartă cu puii lor atunci când îi învață să zboare; cea nouă îi tratează pe elevi la fel cum crescătorul de păsări se poartă cu puii: trasformându-i în diferite forme, pentru scopuri despre care păsările nu știu nimic. Într-un cuvânt, vechiul era un fel de propagare – bărbații transmițând bărbăția bărbaților -, iar noul nu e altceva decât propagandă.”