Ce seamănă omul… – devoțional din 1 Împărați 14

Am ajuns cu citirea Biblie la 1 Împărați, capitolul 14. Acest capitol pune punct istoriei de tristă amintire a primului împărat al lui Israel, Ieroboam.

Numele lui este pomenit pentru prima dată în 1 Împărați 11. Este unul dintre slujbașii lui Solomon și are sarcina de a priveghea peste „oamenii de corvoadă” (un fel de „muncă silnică”), din semințiile lui Efraim și Manase (vezi 13:28). Deși un tânăr capabil, acesta nu avea aspirații regale și nici nu putea să aibă, întrucât nu făcea parte din familia regală. Cu siguranță că și promovarea de care îi face parte împăratul Solomon este un dar neașteptat. Surpriza, am putea spune „uluitoare”, fără să exagerăm, apare atunci când profetul Ahia îi oferă zece bucăți din haina sa cea nouă, ca semn că va domni peste zece dintre semințiile lui Israel! (v. 13:27-39).

Cine era el, „Ieroboam, fiul lui Nebat, un efratit din Țereda și care avea mamă pe o văduvă numită Țerua” (v. 13:26), să primească o astfel de cinste? Profeția nu se îndeplinește peste noapte, dar se împlinește (v. 12:20). Ne-am aștepta ca Ieroboam să nu uite niciodată că poziția de împărat este un dar nemeritat, primit din partea lui Dumnezeu. Ne-am aștepta să își clădească împărăția pe încrederea în Dumnezeul care i-a oferit-o. Mai mult, ne-am aștepta ca Ieroboam să fie sensibil la glasul profetic. Acesta ar fi trebuit să aibă pentru el o autoritate deplină, întrucât mesajul primit se împlinise în viața sa.

Nimic, absolut nimic din toate acestea. Ieroboam uită că a primit domnia prin hotărârea și mila lui Dumnezeu și hotărăște că trebuie să intervină decisiv pentru a o păstra. O face cu prețul credincioșiei față de Dumnezeu și croiește pentru el și pentru poporul lui o religie după bunul lui plac. (v. 12:25-33). A iubit glasul profetic atunci când acesta i-a prezis primirea domniei, dar acum, când este mustrat, îl urăște și caută să îl reducă la tăcere, ignorând avertizările (13:1-10).

Acesta este contextul în care ajungem la textul de azi, din capitolul 14. Ieroboam este, cum am spune, „pe cai mari.” Profeții au fost utili atât timp cât i-au vorbit de bine. Acum, când doresc să îl corecteze, sunt o sursă de iritare. Și totuși… fiul lui se îmbolnăvește. Boala, neprecizată, este suficient de gravă încât să îl îngrijoreze puternic pe Ieroboam. Dar religia falsă, croită după placul lui, nu îi este de niciun folos. Își dorește cuvânt, lumină, călăuzire, dar nu are unde să le găsească. Să ceară sfatul profetului? A ridicat mâna împotriva lui. Ba mai mult, asta ar însemna să se umilească, să recunoască faptul că a trăit o minciună și a apucat-o pe un drum înfundat. Ahia știe că pe lângă ce dorește el să afle, soarta fiului lui, profetul îi va oferi și mustrarea care îl deranjează atât de mult. Situația lui se aseamănă teribil de mult cu cea a împăratului Saul care, la sfârșitul domniei, tânjește și el din toată inima după un cuvânt din partea Domnului, cuvânt care întârzie să vină.

Ieroboam găsește totuși o soluție. Nu va merge el la profet, ca să nu se facă de râs. Își va trimite soția, iar pe ea o va trimite deghizată: mai bine să nu se știe că e soția sa. În felul acesta, va primi ce dorește, fără să fie necăjit. Nu o trimite la orice profet, ci la Ahia. Este convins că acesta are un cuvânt cu autoritate, pentru că ceea ce a spus s-a împlinit în viața lui (vezi v. 1-3). Ahia „nu mai poate să vadă”, fizic, și totuși vederea lui este mult mai clară decât a celorlalți. O recunoaște rapid pe soția lui Ieroboam și o mustră pentru încercarea de a se ascunde. Spre deosebire de tinerețea lui Ieroboam, de data aceasta mesajul este aspru, implacabil. Cum își motivează Dumnezeu această grea judecată? Ultima parte a v. 9 sintetizează totul: „M-ai lepădat înapoia Ta!”

Cu alte cuvinte, Dumnezeu a fost „util” lui Ieroboam atât timp cât a venit cu promisiuni și daruri, dar „a fost lepădat” atunci când vrut să îi dea și o direcție și să îl corecteze. Seamănă Ieroboam cu societatea noastră? Seamănă cu mine? Să luăm seama! Ne trăim viața înaintea unui Dumnezeu care nu se lasă batjocorit, ci ne promite că vom secera ceea ce semănăm.