Ce se schimbă după experiența unei ”morți ratate”? Partea a II-a

3. Relația cu familia. Cînd eram în plină criză m-am gîndit mai mult la ce îmi stătea înainte, iminența morții. Nu mai puteam lua legătura cu cei dragi. Nici n-am apucat să îmi iau rămas bun cum trebuie de la Natalia, iar Noah dormea. Era noaptea, la ora 3. Plecasem cu simptomele unui presupus infarct. Cînd am intrat în sala de operații la Cluj și anestezistul mi-a spus: ”Gîndiți-vă la ceva frumos acum … ”, m-am gîndit la ei, dar momentul acela a fost foarte scurt. M-am cufundat în întuneric. Cînd m-am trezit, eram imobilizat, în dureri, despicat de două ori și cusut de două ori, dezbrăcat, doar cu un cearceaf pe mine. Atunci s-a luminat dintr-o dată salonul. Zîmbetul ei trecea dincolo de mască. Întotdeauna Natalia a zîmbit mai întîi cu ochii și apoi cu restul feței. Atunci mi s-a încălzit cu adevărat inima și am dorit să mai trăiesc și am cerut lui Dumnezeu viață în primul rînd pentru ea și pentru Noah, apoi pentru ceilalți copii. În noiembrie 2023, după 33 de ani de căsnicie, mi-am dat seama că sînt mai îndrăgostit ca niciodată și că ea îmi apare mai frumoasă ca oricînd înainte și mai atrăgătoare decît în tinerețile noastre de acum 38 de ani, cînd ne-am cunoscut.

Mi-am dorit atunci să fi abandonat proiecte și călătorii care mi-au mîncat timpul, pe care l-aș fi petrecut altfel alături de familie. Mi-am spus atunci că voi smulge fiecare clipă alături de cei mai dragi. Dintre toate darurile pe care mi le-a dat Dumnezeu, după mîntuirea veșnică, căldura vremelnică a căsniciei este cea mai mare binecuvîntare. Atunci s-a declanșat în mine dorința arzătoare de recuperare. Și ce recuperare! A fost spectaculoasă pentru toți cei care au asistat la revenirea mea de la buza mormîntului. Eu am trăit deja Raiul! Dacă familia este doar o palidă reflectare a comuniunii cerești, dacă cei dragi ai mei sînt creați după Chipul și Asemănarea unui Dumnezeu Trinitar, atunci se naște cea mai arzătoare dorință: ca toți ai mei să fie Acolo și toți să stea ”în Fața Tronului de Sus”. Niciodată înainte nu m-am rugat cu mai multă ardoare și pasiune pentru mîntuirea tuturor celor din familia noastră. Niciodată!

4. Relația cu Biserica. Iată că și rețelele de socializare sînt bune la ceva. După ce am fost luat cu salvarea de acasă, după ce am ajuns în spitalul din Oradea, apoi în cel din Cluj, în fiecare încăpere am întîlnit credincioși evanghelici care îmi spuneau: ”Am auzit de dumneavoastră, ne vom ruga, am pus pe grupul medicilor, pe grupul asistentelor, pe AMCR, pe grupul studenților … ”. Am crezut în puterea rugăciunilor, am crezut în puterea Bisericii lui Cristos, dar acum am simțit puterea, înainte, în timpul, după operație, în cele mai adînci văi, în cele mai cumplite clipe din apropierea morții. Noduri nevăzute de implorări, lanțuri grele de mijlociri, funii de părtășie m-au legat și m-au ținut în viață. Acum văd Biserica altfel. Pînă în noiembrie 2023 Biserica a fost locul de slujire, parohia de vizitat, amvonul de predicat, spațiul liturgic. După operație, Biserica a devenit Trupul Viu al lui Cristos, cu vene prin care a venit energie spirituală, cu ligamente prin care am fost împins înainte prin ajutorare, cu mîini care m-au slujit în cel mai vizibil și concret mod, cu picioare care m-au purtat dintr-un loc în altul, la vizitele periodice, la injecții și perfuzii, prin spitale, după complicațiile renale.

Am văzut mîinile Bisericii în mîinile asistentelor credincioase care îmi aminteau pasaje din propriile predici în timp ce îmi înțepau venele: ”Acum trebuie să trăiți ce ați predicat!”, am văzut brațele lui Cristos în cardiologul care mi-a fost desemnat de Institutul Inimii, credincios și el. Am văzut urechile Trupului vorbind cu alți cardiaci, trecuți prin aceleași experiențe miraculoase și care m-au ascultat și m-au sfătuit. Niciodată Biserica nu va mai fi ce va fi fost înainte pentru mine. Biserica ”de Duminica”, Biserica pastorației, a devenit Biserica ”de fiecare zi” și Biserica păstoritului. În trecutul slujirii mele eu eram cel care făcea vizite la bolnavi, eu eram cel care citea textele ”potrivite”. Acum eu sînt cel vizitat, mie mi se citește, eu sînt cel purtat în rugăciuni.

Erau momente în viața mea în care pregetam să merg din nou în parohie, mai ales cînd aveam de rezolvat probleme dificile sau mi-era greu să merg din nou la slujbe, mai ales la cele care nu-mi plăceau deloc: înmormîntările. Acum nu mai pot fi atît de des la slujbele din biserici, dar tînjesc după comuniunea creștină ca niciodată mai înainte.