Ce s-a întâmplat cu excelența? (II)

Dezastrele enorme care însoțesc criza modernității în care ne aflăm ilustrează în mod diferit soarta excelenței în lumea contemporană. Suntem condiționați din toate direcțiile sociale și de către toate punctele de conducere și guvernare să îngenunchem în fața unor scheme tehnologice și utilitariste obscene, puse la cale de radicali și ideologi care urăsc tradiția, care ne determină fiecare model de existență și ne îndeamnă să parcurgem drumurile spre măreția lumii. Manifestăm, așa cum spune Aleksandr Soljenițîn, „o tendință încăpățânată de a crește nu mai sus, ci în lateral, nu spre cele mai înalte realizări, ci spre dezintegrarea lor într-o «noutate» frenetică și insidioasă”.

Un cuvânt precum „excelență” subliniază diferențierea valorii și atenuarea contrastelor. O epocă care propovăduiește egalitatea și noțiunea de drepturi fără limite sau restricții sau criterii nu poate fi apărătoarea ideii de excelență. În numele pluralismului și al egalitarismului, suntem îndemnați să vânăm și să ucidem excelența sub orice formă și la toate nivelurile vieții individuale și naționale. Toleranța însăși devine o toleranță a mediei, care culminează într-o uniformitate fără noimă. Și, pe măsură ce deconstruim și mai mult excelența, generăm numitorul comun. Brutalizăm prin colectivizare „strălucirea vizionară”, care este materia vieții creative a excelenței. Nimic altceva nu duce mai repede și mai fatal la dispariția civilizației înseși. Ascensiunea și transcendența, cele două fundamente centrale ale excelenței, sunt rareori încurajate. Paradigmele excelenței, cu origini clasice și biblice, sunt peste tot expulzate din memoria umană. Excelența, cu ordinea și categoriile sale individualizante, cu greu poate fi în ton cu tendințele și obiceiurile generice ale unei lumi postmoderne. Viața excelenței devine astfel o victimă a „metafizicii proaste” care ne conduce pe drumul catastrofei prin renunțarea la primele principii, inclusiv la principiul excelenței.

Faptul că excelența înseamnă un proces ireductibil prin care obstacolele și dificultățile trebuie înfruntate și depășite este ceva străin celor care flutură steagul iluziei. Prin urmare, excelența ca facultate și valoare impersonală, transcendentă și dezinteresată trebuie disprețuită de arhitecții Marii Societăți. Se poate spune că prăbușirea ideii de excelență a fost pe măsura prăbușirii standardelor etice, morale și spirituale. Nu mai ținem pe nimeni la un anumit standard de conduită sau de realizare. Nu mai credem că ar trebui să ne așteptăm ca cineva să se ridice la un standard. Standardele de excelență sunt în mod constant și sistematic dezumflate la toate nivelurile, în special în educație, unde desființarea programei de bază a atins un punct de absurditate. O educație aservită voinței generale invită la o derivă și la o confuzie fără sfârșit, sub forma unui umanitarism fără fond și a unei standardizări majoritare.

Astăzi, profesori excelenți precum Irving Babbitt, Eric Voegelin, Richard M. Weaver și Russell Kirk sunt în general ignorați sau batjocoriți, în timp ce populația cedează cântecului de sirenă al impostorilor care modelează opinia publică și politica. Pe vremuri, cunoscuți ca fiind un „popor de acțiune”, americanii sunt acum ademeniți să devină „copiii curcubeului”, care au capacitatea de a aprecia totul și orice fără a face distincție între bine și rău, ordine și dezordine, obligații și drepturi, sacru și profan. Această contracție perversă este unul dintre cele mai îngrijorătoare simptome a ceea ce s-a întâmplat cu ideea de excelență sădită în principiile critice de gândire și judecată.

Prin distrugerea standardelor, distrugem excelența. Manifestările sumbre ale acestui proces distructiv sunt inevitabile, dacă judecăm după preocuparea noastră pentru spectacolul zilnic al grotescului, urâtului și corupției. Coloane nesfârșite din ziarele naționale, mari și mici, glorifică trivialul și inumanul atunci când, de exemplu, arată o preocupare obsesivă față de personalitățile televiziunii de la orele târzii și războiul rețelelor de televiziune pentru a capta audiențe mai mari prin expunerea „unei vedete de marcă, cum nu am mai văzut pe acest canal de ani de zile”. Criticii de carte, sfidând toate standardele și decența critică, discută fără rușine și la nesfârșit jurnalele deșănțate ale romancierei Anais Nin, purtând titlul „Incest” (1992), în care aceasta continuă, ad nauseam, aventurile amoroase extraconjugale cu Henry Miller, cu actorul și regizorul Antonin Artaud, cu analistul ei Rene Allendy – și, da, cu propriul ei tată, compozitorul spaniol Joaquin Nin, despre care scrie că a fost „dublul ei malefic”, „leul, regele junglei, cel mai viril bărbat pe care l-am cunoscut”. Între timp, reporterii de investigație, atât în presă, cât și la televiziune, acordă o atenție extraordinară episoadelor aberante din viața familiei regale britanice și a lui Woody Allen și a partenerei sale, Mia Farrow.

Violența, decadența, perversiunea, ireverența – cele mai crude și mai urâte embleme ale dezordinii sufletești – constituie marile noastre ocazii de sărbătoare, fără să fie permisă aproape nicio referire la viața de excelență. Aceste ocazii întruchipează însăși mișcarea și istoria, precum și temperamentul și tonul timpului nostru, începând cu Primul Război Mondial, care a inaugurat „prima era întunecată” a secolului XX, sau, pentru a aminti aici cuvintele secretarului de stat britanic pentru afaceri externe de atunci, Sir Edward Grey: „Lămpile se sting în toată Europa; nu le vom mai vedea aprinse în timpul vieții noastre”. Cu siguranță, acei ani monstruoși, 1914-1918, care au dezlănțuit terori fizice de neconceput și dezordine morală acum conspiră implacabil pentru a ne împinge într-un Timp Nou, o Viață Nouă, o Epocă Nouă – într-un alt întuneric încă.

Din păcate, călătorim pe multe drumuri, dar nu pe „calea cea bună” și, cu siguranță, nu pe cea a excelenței. Pentru a călători pe o astfel de cale este nevoie de străduință spirituală într-o epocă dăruită neglijenței în toate fațetele vieții. Drumurile noastre sunt acum drumurile largi ale vitezei, fără o destinație mai bună decât dobândirea puterii materiale și bucuria senzațiilor tari. Nu există nici o oprire nici pentru titanismul nostru, nici pentru visele noastre de a construi noi suprastructuri într-o epocă în care, pentru a aminti cuvintele lui Ralph Waldo Emerson, „Lucrurile stau în șa și călăresc omenirea”. Calea spre excelență înseamnă scop și efort; o măsură de realizare, un curs de acțiune, o linie de conduită, un mod de viață. Ea presupune o căutare riguroasă de sine, autodescoperire și autoînțelegere. Această cale, cu urcușurile sale uneori abrupte și cu viraje și răsuciri bruște, este calea spre edificare și adevărata iluminare.

Dar alegem, așa cum condiția noastră actuală o face atât de incontestabil de evidentă, să călătorim pe marile drumuri moderne ale maeștrilor noștri constructori, în timp ce alergăm simultan după zei ciudați care asaltează excelența transcendentului, supranaturalului, ordinii spirituale. Aceasta este o lume în care viața se învăluie în eclipsa excelenței.

După un text de George Panichas pentru The Imaginative Conservative

Citește prima parte aici: Ce s-a întâmplat cu excelența (I)