Ce s-a întâmplat cu excelența? (I)

Excelența indică transcendență, o căutare a unei calități superioare și, de fapt, depășirea momentului. Excelența afirmă o mișcare de încordare și o mișcare în sus – „departe de lumea dezlănțuită”. Excelența are o valoare metafizică inerentă, surprinsă în echivalentul său grecesc, „aristeia”. Excelența presupune o ascensiune intelectuală, morală și spirituală, iar ascensiunea specifică creșterea și dezvoltarea prin efort și angajament. Excelența înseamnă întâmpinarea dificultăților și depășirea obstacolelor în contextul dictonului socratic conform căruia fără muncă nimic nu prosperă. Nu este o marfă care poate fi cumpărată și vândută cu ușurință, sau ceva care poate fi descompus și împărțit – sau ceea ce trebuie să fie în permanență remodelat, redefinit, reinterpretat, reciclat.

Chiar și cei suficient de curajoși pentru a aborda subiectul excelenței tind aproape automat să fuzioneze căutarea excelenței cu căutarea egalității. Există o dispoziție omniprezentă de a estompa absolutul excelenței într-o relație unidimensională cu ingineria socială. În mod clar, excelența are nevoie de campioni pasionați dispuși să apere atât exclusivitatea conceptului, cât și a cuvântului, dacă excelența trebuie salvată de reducționisme cantitative și sociopolitice. Gânditori antici și moderni precum Platon și Irving Babbitt ar trebui să fie ghizii noștri în ceea ce privește modul în care dobândim excelența în ființa umană și în civilizație. Excelența este, în ultimă instanță, apropierea de măreție, care nu este nici diluată de considerații sentimentale și seculare, nici pângărită de renunțări, chiar și mici, în fața atracției unor scheme utopice. Fără excelență, nu poate exista măreție în viață. În acel moment în care excelența ca absolut se predă în fața științelor sociale și a capriciilor behavioriștilor și devine politizată, ideologizată, gnosticizată, excelența nu mai este o virtute reală și măreață. Iar atunci când această transformare are loc la nivel individual, dar și la nivel colectiv, are loc procesul de banalizare. Astfel, insistăm asupra alternativelor pluraliste la excelență și, în această insistență, creștem puterea egalității, sancționând orice tendință care reduce lucrurile la o singură ecuație comună.

Schimbarea ideii de excelență marchează, de asemenea, atacul implacabil asupra tuturor lucrurilor absolute din lumea modernă. Această schimbare face parte dintr-un model insidios de uzură în care o nouă credință proprie „Noii Epoci”, așa cum este numită, iese în evidență. Astăzi, accentul predominant pus pe diversitate, multiculturalism și deconstructivism întruchipează nu numai eliminarea continuă a excelenței ca absolut, ci și distrugerea continuă a împărăției spiritului. Ideologiile demonice, așa cum s-au dezvoltat rapid în timpurile moderne și, mai ales, așa cum sunt întruchipate în marxism-leninism și în surogatele și dogmele sale contemporane in extremis, au contribuit în mod sistematic la o prăbușire generală a civilizației. Excelența ca absolut și standard dispare în mod inevitabil într-o astfel de situație. Căutarea excelenței, nu mai puțin decât principiile excelenței, se confundă cu banalitatea și cu religia mediocrității. Într-adevăr, lucrul la care asistăm, în aceste condiții și circumstanțe, este o vulgarizare a excelenței la toate nivelurile. Linia mediocrității pe care Alexis de Tocqueville, în lucrarea sa „Democrația în America” (1835-1839), a descris-o în aceste cuvinte tulburătoare, este permanentă: „Aproape toate caracteristicile proeminente sunt șterse pentru a face loc la ceva mediu, mai puțin înalt și mai puțin josnic, mai puțin strălucitor și mai puțin întunecat decât ceea ce avea lumea înainte”.

Într-un anumit sens, însuși procesul de excelență a fost întors pe dos acum, prin simplificarea disciplinei și a sensului său, pentru a face lucrurile mai ușoare. Ca atare, excelența este absorbită de programele sociopolitice și, în cele din urmă, remodelată pentru consumul popular și gratificarea instantanee. Educația care, mai presus de toate, ar trebui să vorbească în numele disciplinei și al atingerii excelenței, se predă acum aproape orbește unei agende sociale în școlile publice. Pretutindeni și la toate nivelurile, aspirațiile sunt cuantificate în timp ce conceptele privind valoarea inerentă a culturii și tradiției occidentale sunt atacate și distruse metodic. Inevitabil, triumful omului mediocru contravine tuturor apelurilor la excelență intelectuală și spirituală în numele unei „noi moralități”, pe care Jose Ortega y Gasset, cu mai bine de șaizeci de ani în urmă, o discernea în mod profetic când scria: „Când oamenii vorbesc despre «noua moralitate», ei nu fac decât să comită o nouă imoralitate și să caute cea mai ușoară cale de a introduce mărfuri de contrabandă”.

Obligațiile noastre față de excelență sunt astfel respinse în cele mai înalte eșaloane ale conducerii politice, cu toate ramificațiile și consecințele tulburătoare ale acestui fapt. Se pare că alegem nu numai să încurajăm uniformitatea, ci și să o legiferăm în numele politicii de incluziune. În mod inevitabil deci, împreună cu cuvântul excelență, cuvântul civilizație – în măsura în care aceste două cuvinte exemplifică un proces interactiv și interdependent – pare să dispară din lexicul nostru, încă o victimă a legii numerelor și a dorinței de a reduce lucrurile la un numitor. Excelența, se mai poate afirma, este un aspect intrinsec al moralității care acum se descompune în amoralitatea unei societăți egalitariste. Civilizația, în aceste condiții, se erodează, așa cum reiese din situația culturală decadentă în care ne aflăm în prezent și din care o generație viitoare se naște, în acest context sumbru pe care îl percepe Ortega: „Căci este evident că, pe termen lung, noul tip de ființă umană care domină acum lumea s-a născut din aceste defecte și insuficiențe”. Modul în care toate acestea afectează poziția noastră economică, prezentă și viitoare, este o chestiune pe care ne este teamă să o contemplăm. Excelența presupune în mod clar premisele unei discipline definitorii și ale unei centralități, ale unei aristocrații intelectuale, morale și spirituale pe care utopiștii care aleargă la nesfârșit după o nouă ordine socială le resping. Faptul că liderii religioși se alătură acum acestui cor diminuează și mai tare excelența în caracterul ei spiritual.

Credința în excelență, atât în cea ierarhică, cât și în cea hieratică, este o victimă majoră a întregului proces de compromitere care are loc acum. Excelența nu este cu siguranță un cuvânt de suflet pentru noi atunci când ne oprim să privim tipurile de personalități și situații pe care mass-media le celebrează la infinit, sau tipurile de cărți care sunt publicate și recenzate cu entuziasm în ziarele și revistele noastre, sau eroii și eroinele pe care dictatorii noștri culturali le înfățișează într-un Joseph Campbell sau un Elvis Presley sau într-o Madonna și Jane Fonda. Chiar și laureații Premiului Nobel pentru literatură trebuie să satisfacă cerințele de diversitate și relevanță politică, nu de excelență.

Vulgarizarea, trivializarea, mediocritatea sunt idoli pe care îi consacrăm în timp ce urmăm orice drum, cu excepția celui spre excelență. Și acesta este exact același drum, așa cum ne învață lecțiile dure ale istoriei, pe care Rusia, după revoluția din 1917, l-a parcurs, până la pierzanie. Comunismul, după cum a spus Vaclav Havel, scriitorul și liderul politic ceh, „a fost o încercare, pe baza câtorva propoziții mascate ca fiind singurul adevăr științific, de a organiza întreaga viață după un model unic și de a o supune planificării și controlului central, indiferent dacă asta era sau nu ceea ce dorea viața”. Uităm cu ușurință, așadar, că falimentul sistemului sovietic a fost de la bun început înrădăcinat în expulzarea tuturor „lucrurilor cele mai bune”, ca să ne amintim cuvintele Sfântului Pavel.

După un text de George Panichas