Ce putem învăța de la biserica primară despre viața în această minunată lume nouă

Creștinii tradiționali sunt, în general, aceia care iau istoria în serios. Avem o credință înrădăcinată în dovezi istorice (dintre care cea mai importantă este întruparea lui Isus, evenimentele din viața Sa și faptele Sale) și ne vedem comunitățile religioase ca întinzându-se înapoi în timp până la Cincizecime și dincolo de ea. Astfel, când se confruntă cu provocări neobișnuite, creștinii privesc adesea în trecut, sperând să găsească încurajare asupra situației prezente. In general, protestanții privesc la Reformă, iar catolicii la Evul Mediu clasic. Dacă am putea să ne reîntoarcem în acea perioadă, ne spunem, totul ar fi bine.

Oricine are un simț realist al istoriei știe că astfel de reîntoarceri sunt imposibile. În primul rând, nici Reforma și nici Evul Mediu clasic nu au fost epocile de aur pe care nostalgia religioasă ne-a făcut să credem. Societățile în care biserica slujea în acele timpuri au dispărut pentru totdeauna, în mare parte datorită felului în care tehnologia a remodelat lumea în care trăim.

Dacă vrem sa găsim un precedent pentru timpurile noastre, cred că trebuie să mergem mult mai departe în timp, în al doilea secol și în biserica post-apostolică. Atunci creștinismul era o sectă neînțeleasă, disprețuită și periferică. Era suspectată că ar fi imorală și răzvrătită. Faptul că mâncau trupul și beau sângele zeului lor și își spuneau unii altora “frate” și “soră”, chiar dacă erau căsătoriți, îi făceau pe creștini să pară foarte dubioși în ochii celor din afară. Și afirmația că “Isus este Domnul!” era, la suprafața, o garanție a loialității care știrbea ceea ce i se datora Cezarului. Aceste lucruri se întâmplă și astăzi. De exemplu, suntem considerați bigoți iraționali pentru poziția noastră față de căsătoria persoanelor de același sex. A devenit obișnuit să auzi cum sunt descriși conservatorii religioși, în general, și creștinii evanghelici, în particular, ca o amenințare la adresa societății civile. Precum strămoșii noștri spirituali din secolul al II-lea, și noi suntem considerați imorali și răzvrătiți.

Bineînțeles, analogia nu este perfectă. Biserica primară trăia într-o lume păgână care nu cunoscuse niciodată creștinismul. Noi trăim într-o lume care se de-creștinează, adeseori conștient și intenționat. Aceasta înseamnă că opoziția este mai bine informată și mai proactivă decât biserica acelor timpuri. Însă o privire la strategia bisericii de atunci este folositoare.

În primul rând, este clar din Noul Testament și alte texte necanonice timpurii precum Didahia, că pentru viața bisericească, comunitatea era esențială. Faptele Apostolilor prezintă o imagine a bisericii unde creștinilor le pasă unii de alții și se slujesc reciproc. Didahia prezintă un set de precepte morale care includ interzicerea avortului și infanticidului, care au diferențiat biserica de lumea din jurul ei. Identitatea creștină era în mod clar un lucru foarte practic, implicat în viața de zi cu zi.

Noțiunea din fundamentul imaginarului social este că identitatea este modelată de comunitățile de care aparținem. Toți avem multiple identități – eu sunt un soț, tată, profesor, englez, imigrant, scriitor, fan de rugby, pe lângă faptul că sunt creștin. Și cele mai puternice identități pe care le am, care îmi alcătuiesc cele mai puternice intuiții, derivă din cele mai puternice comunități de care aparțin. Aceasta înseamnă că biserica are nevoie să fie cea mai puternică comunitate de care aparținem fiecare.

În mod ironic, comunitatea LGBTQ+ este o dovadă a acestui lucru: motivul mutării din periferie către centrul scenei este în legătură strânsă cu comunitățile puternice pe care le-au format cât timp au fost la periferie. Astfel, se explică de ce plângerea pentru marginalizarea culturală a creștinismului, deși legitimă, nu poate fi singurul răspuns al bisericii cu privire la convulsiile sociale din prezent pe care le experimentează. Ar trebui să plângem – ar trebui să plângem că lumea nu este ceea ce ar trebui să fie, după cum ne învață mulți Psalmi – dar să ne și organizăm. Să devenim o comunitate. “Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” (Ioan 13:35). Aceasta înseamnă comunitate.

Aceasta mă duce la a doua lecție pe care o putem învăța de la biserica primară. Comunitatea în termenii detaliilor cotidiene poate arăta diferit în oraș față de sat sau în SUA față de Marea Britanie. Însă există anumite elemente pe care biserica de pretutindeni le are în comun: închinarea și părtășia. Strângerea împreună în ziua Domnului, rugăciunea, cântarea laudelor Domnului, ascultarea Cuvântului citit și predicat, botezul și Cina Domnului, sprijinirea materială a lucrării bisericii – acestea sunt lucruri pe care toți creștinii ar trebui să le facă atunci când se adună împreună. Poate sună banal, însă mare parte a mărturiei bisericii pentru lume este simpla existență a unei biserici care se închină. Pavel însuși spune că atunci când un necredincios intră din întâmplare în mijlocul bisericii, ar trebui să fie izbit de sfințenia nepământească a acesteia. Cel mai grăitor martor al Cuvântului este însăși biserica, care este ocupată cu închinarea.

Mulți creștini vorbesc despre implicarea culturii. De fapt, cultura este implicată în modul cel mai dramatic atunci când biserica îi prezintă o altă cultură, o altă formă de comunitate, înrădăcinată în practicile închinării liturgice și care se manifestă într-o comunitate iubitoare, care există atât în serviciul de închinare, cât și în afara lui. Mulți vorbesc despre războiul cultural dintre creștinism și secularism, iar Biblia folosește, cu siguranță, un limbaj marțial pentru a descrie conflictul spiritual al epocii moderne. Probabil că termenul de “protest cultural” traduce mai bine această idee într-un idiom modern, având în vedere realitatea și istoria războiului în lumea noastră. Biserica protestează împotriva culturii, oferind o viziune adevărată a ceea ce înseamnă să fii un om creat după chipul lui Dumnezeu.

Această abordare este sugerată în literatura creștină a secolului al II-lea. Așa numiții apologeți greci, ca Iustin Martirul, au vorbit Imperiului Roman dintr-o perspectivă creștină. Ceea ce este interesant, comparativ cu modul în care procedează mulți creștini de azi situați la ambii poli ai spectrului politic, este modul respectuos în care acești apologeți vorbeau. Nu-și iroseau timpul dezvăluind relele împăratului și ale curtenilor, ci susțineau pe drept că creștinii erau cei mai buni cetățeni, cei mai buni părinți, cei mai buni slujitori, vecini, angajați și că ar trebui lăsați în pace să își continuie viețile fără să fie hărțuiți de autorități. Bineînțeles, existau limite în participarea acestora la viața civică: dacă ar fi rugați să aducă jertfe sau să se închine cezarului ca unui Dumnezeu, ei vor refuza, însă dincolo de acestea, erau membri buni ai comunității romane.

În secolul al V-lea, Augustin, în Cartea a XIX-a a operei sale “Despre cetatea lui Dumnezeu”, oferă un argument similar. Creștinii, spune el, erau cetățeni atât ai cetății pământești, cât și a cetății lui Dumnezeu. Vecinii lor păgâni erau cetățeni doar ai cetății pământești, însă acest lucru nu însemna că cele două grupuri nu aveau interese și iubiri comune, mai presus de pacea și prosperitatea cetății pământești. Atât păgânii, cât și creștinii, își doreau aceste lucruri și puteau lucra împreună pentru a le obține. Aceasta însemna că creștinii puteau și trebuiau să fie cetățeni buni, atât cât angajamentul suprem față de Dumnezeu le îngăduia să fie.

Atât apologeții, cât și Augustin, oferă o viziune bisericii într-o cultură ostilă, cerându-i bisericii să fie biserică și creștinilor să fie membri constructivi ai societății în care sunt așezați. Unii ar putea spune că neputința de a intra în confruntare directă și agresivă seamănă mai degrabă cu înfrângerea și retragerea. Așa să fie? În probleme importante, cum ar fi avortul, creștinii din occident sunt liberi să-și folosească drepturile de membri ai cetății pământești și să militeze pentru bine. Nu susțin un chietism pasiv în care creștinii abdică de la responsabilitățile lor civice sau în care nu fac legatura dintre credință și îndeplinirea acestor responsabilități. Vreau să spun că un război cultural care folosește uneltele, retorica și armele lumii nu este pentru copiii lui Dumnezeu. Dacă apologeții și Augustin erau chietiști pasivi, este greu să explici cum creștinismul a ajuns să domine Occidentul atâtea secole. Dovezile istorice sugerează că abordarea lor s-a dovedit deosebit de eficientă în timp. Și s-ar putea întâmpla la fel, din nou – poate nu în timpul vieții mele sau în timpul vieții copiilor mei. Însă Dumnezeu este suveran, Dumnezeu are o strategie pe termen lung și voia Sa se va împlini, precum în cer, așa și pe pământ.

Carl R. Trueman, Crossway

Sursa foto: Saint Augustine of Hippo. Line engraving by N. Dossier after A. Dieu