Ce mare dar e pacea!

Să nu te simți nicicând și niciunde în siguranță și să trăiești într-o necurmată frământare și neliniște. Să te temi pentru tine și, mai apăsător, să te temi pentru cei dragi. Să nu ai în fața ochilor decât ruinele, molozul și praful nimicirii și al nimicniciei. Pentru că, da, războiul are de-a face cu nimicnicia, cu nimicul, cu lipsa de sens. Pe bună dreptate se spunea (citez din memorie) că „războiul este spațiul și timpul în care tineri care nu se cunosc și nu se urăsc se ucid, în urma unor hotărâri luate de bătrâni care se cunosc și se urăsc, dar nu se ucid.” Da, știu, definiția își are limitările ei, dar, cu toate acestea, surprinde lipsa de sens a războiului. Când eram mic, mi se părea atât de obositor tăicuța (bunicul din partea tatălui) care luptase în Al Doilea Război Mondial și insista să ne povestească zilnic câte ceva din experiențele de acolo. Nu am experimentat pe viu ororile războiului, dar, privind la ce se întâmplă în lume de ceva vreme, obsesia lui devine tot mai explicabilă. Da, războiul e cumplit, iar pacea în țară e un mare dar.

Ce mare dar e pacea în țară! Și ce cumplite sunt certurile!

Să știi că, oricât de cumplită ar fi vijelia de afară, ai un refugiu, un adăpost. Pacea din casă este de-a dreptul vindecătoare. Pacea și tihna din casă oferă, în cele din urmă, puterea și motivația de a ieși din nou în bâlciul de afară. Faptul că te vei întoarce în micul rai de acasă, îți oferă energia de a birui necazurile zilei. Am putea să spunem că întoarcerea acasă este miza fiecărei zile și, într-un sens mai larg, miza întregii vieți. În fiecare zi în care ne întoarcem acasă, ne amintim că întreaga noastră viață este un pelerinaj înspre casa unde pacea va domni veșnic. Fiecare întoarcere acasă este o intrare în paradis și, în felul acesta, o mostră a marii zile când vom ajunge într-adevăr acasă.

Ce mare dar e pacea în casă și ce cumplită e lipsa ei! Când aceasta lipsește, inima ta tot apăsată va fi, chiar dacă în țară e liniște. Să mergi zilnic cu pașii târâți și cu inimă grea știind că dincolo de ușă nu vei avea parte de o pregustare a raiului, ci a iadului. O familie fericită și cu pace este unul dintre cele mai mari daruri și una dintre cele mai mari minuni ale lumii noastre.

Ce mare dar e pacea în inimă! Să trăiești mulțumit, liniștit, senin. Să te simți în siguranță. Dar este lucrul acesta posibil în lumea noastră atât de zbuciumată? „Cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt și se odihnește la umbra Celui Atotputernic…”, ne răspunde psalmistul. Pacea din inimă, pacea lăuntrică nu poate veni decât de sus. Pacea inimii înseamnă să fii împăcat cu Dumnezeu. Să știi că ai parte de bunăvoința Lui sau, cum se mai spunea, de zâmbetul Lui. Ceea ce face cu putință realitatea aceasta extraordinară este crucea lui Hristos. Crucea lui Hristos, sângele vărsat, ne aduce împăcare cu Tatăl și ne oferă o nouă identitate, aceea de copii ai Lui. Iar în momentul în care ești așezat în căușul palmei Celui Atotputernic, cine te poate smulge de acolo? Când de partea ta luptă Cel Atotputernic, de ce ar mai trebui să te îngrijorezi? Pe de altă parte, imaginează-ți că ai pace și prosperitate la orice nivel: în țară, la lucru, în casă. La ce folos, când nu ai parte de zâmbetul, ci de mânia Celui Atotputernic?

Pacea în inimă este un dar minunat, ce poate fi primit doar prin jertfa de la cruce. Fără această pace, cu greu se poate vorbi de pace în casă și în țară. Dacă oamenii nu au pace în inimă, pacea din casă sau din țară va fi scurtă și fragilă. Uităm prea repede că pacea nu vine atunci când o căutăm sau o dorim (cine nu o dorește?), ci atunci când Îl cunoaștem pe Domnul Păcii.