Ce-i așa interesant la biserică?

Multe alte aspecte ale duminicilor mele nu s-au schimbat în pandemie. Biserica noastră a înregistrat online programele de închinare de dimineață și de seară. Am avut chiar și timp de părtășie pe Zoom cu ceilalți credincioși, împărtășindu-ne experiențele și bând o cafea. În loc să fiu izolată spiritual datorită restricțiilor, m-am bucurat atât de învățătură, cât și de părtășie.

În unele aspecte, starea mea spirituală ar fi părut mai bună datorită carantinei. Din confortul căminului meu, predici ținute de pastori cunoscuți, întâlniri mondiale de rugăciune, închinare cu cântăreți profesioniști și nenumărate comunități online de credincioși care au o bază teologică solidă pot fi redate instant pe dispozitivele media. Am beneficiat de toate acestea.

Însă, acum că ne adunăm din nou în biserica locală, este ușor să te întrebi dacă merită efortul. Nu am fost lipsită de resurse sau de comunitate în această perioadă, iar a sta în camera de zi este mult mai convenabil decât a-mi împinge cei patru copii afară din casă pentru a merge la biserică. De asemenea, nu am uitat că întâlnirile bisericii locale sunt adeseori deloc remarcabile și comune: aceiași oameni care fac aceleași lucruri, având puțină roadă vizibilă, săptămână de săptămână.

Dacă pot să ascult o predică extraordinară, să cânt pe muzica celor mai bune concerte, să primesc încurajare de la prietenii care gândesc la fel ca mine, de ce m-aș deranja să ies din casă? Când pot primi (aproape) toate beneficiile închinării în camera de zi, de ce să mă duc la biserică duminica?

De ce e biserica atât de specială?

Aceasta nu e o întrebare nouă. În secolul al XVII-lea, puritanul David Clarkson ne-a dat un răspuns adecvat. Predica sa “Închinarea publică este de preferat celei private” stabilește – cu ajutorul Scripturii – prioritatea închinării congregaționale.

Clarkson a fost pastorul secundar al lui John Owen și, mai apoi, succesorul acestuia. Am interacționat cu această predică pentru prima dată atunci când am scris o carte despre rugăciunea colectivă, apoi m-am reîntors la ea atunci când am scris despre biserica locală. Însă nu sunt singura care a descoperit-o; lucrarea lui Clarkson a fost recomandată de teologi eminenți precum Richard Baxter și J. I. Packer.

La fel ca majoritatea puritanilor, Clarkson a înțeles de ce creștinii ar trebui să se închine în privat (ceea ce numim “timp personal de rugăciune”), în cadrul familiilor lor (“timp de închinare cu familia”) și în public (închinare împreună cu biserica locală). Din aceste trei categorii, el desemnează închinare publică ca fiind cea mai importantă.

Deși formatul acestei predici este specific puritanilor – un text de 13 cuvinte care conduce spre opt puncte introductive, urmate de 12 puncte principale și o mulțime de puncte secundare -, abundă în adevăruri care îi pot ajuta pe sfinții zilelor noastre să se ridice de pe canapea și să meargă la biserică.

Închinarea cu biserica este cea mai valoroasă

Clarkson demonstrează importanța închinării bisericești pe fronturi multiple. De exemplu: reproduce prioritățile oamenilor lui Dumnezeu din toate veacurile, ne păzește de apostazie și ne aduce mai aproape de cer. Nu pot căpăta aceste lucruri cu o tabletă și conexiune la internet.

Trei dintre argumentele lui Clarkson sunt de mare ajutor în aceste vremuri.

1. “Dumnezeu este mai glorificat de închinarea publică decat cea privată.”

Închinarea, la urma urmelor, nu este despre noi. Este despre Dumnezeu. Ne închinăm la invitația Lui, potrivit poruncii Sale, pentru slava Lui. În timp ce putem – și trebuie! – să ne închinăm lui Dumnezeu în casele noastre, închinarea publică Îl înalță într-un mod aparte.

“Mulţimea poporului este slava împăratului”, citim în Proverbe 14:28. Proclamăm că Dumnezeu este împăratul nostru adunându-ne laolaltă, ca un regat vizibil. Declarăm cu voce tare că este vrednic atunci când suntem împreună, cântându-i laude. Arătăm bunătatea autorității Sale atunci când ne supunem Cuvântului Său citit și predicat.

În închinarea publică, mărturisim aceste adevăruri înaintea lui Dumnezeu și înaintea lumii. Poate cântăm imnuri în fiecare camera a casei noastre, însă această închinare este secretă și ascunsă. Pe de altă parte, o clădire bisericească plină în diminețile de duminică nu poate fi ignorată de către vecinii necredincioși în totalitate. Stă ca o mărturie: Isus este Domn. Stă ca o invitație: veniți și vedeți.

2. “Prezența lui Dumnezeu este mai puternică în public decât în privat.”

Este normal să te simți aproape de Dumnezeu în odăiță. Departe de foșnete și copii neastâmpărați, de cântatul fals sau răgușit, dincolo de constrângerile unei anumite ordini de închinare sau a unui pasaj din Vechiul Testament citit stângaci, închinarea privată are o libertate și naturalețe care poate da un simțământ de intimitate cu Dumnezeu. Și, într-adevăr, Dumnezeu vine să ne întâlnească oridecâteori Îl chemăm cu credință.

Însă Dumnezeu leagă prezența Sa de închinarea publică. Făcând referire la biserică, Isus spune: “Căci, acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Matei 18:20). Dacă vrem să experimentăm mai mult din prezența lui Cristos, trebuie să mergem la biserică.

Acolo, El este cu noi prin Duhul Său. Ne slujește prin pastorii și învățătorii desemnați (Efeseni 4:11-13). Acolo, El manifestă darurile Sale în trup (1 Corinteni 12:12-31). Ne face să fim parte din familia Sa iubitoare (Matei 12:49). Ne primește la masa Sa și ne hrănește cu trupul Său (1 Corinteni 11:24). Acolo, în biserică – și numai în biserică! – experimentăm plinătatea lui Cristos (Efeseni 4:13).

3. “Închinarea publică este mai roditoare decât cea privată. În privat te îngrijești de binele tău, dar în public îți faci bine atât ție, cât și altora.”

Când sunt doar eu și playlist-ul meu, aleg cântecele care îmi plac mie. Mă rog pentru nevoile care îmi apasă inima. Caut predici care se adresează subiectelor la care mă gândesc atunci. Fac tot ce-mi stă în putere să mă asigur că sunt satisfăcută spiritual.

Închinarea în odăiță mă zidește. Închinarea în public este o șansă de a-i zidi pe alții.

Vocea mea, care se alătură în laudă corului de oameni care alcătuiesc biserica locală, zidește și încurajează oamenii de lângă mine (Efeseni 5:19, Coloseni 3:26). Rugăciunile mele, care se alătură rugăciunilor tuturor sfinților, poartă poverile fraților și surorilor de credință până la tronul lui Dumnezeu. Când primesc Cuvântul predicat – chiar asupra unui subiect pe care nu l-aș fi ales niciodată – sunt pregătit să îi slujesc și să îi iubesc pe cei din jur în diferitele circumstanțe ale vieții.

În adunarea bisericii locale Îl glorificăm și experimentăm pe Dumnezeu la cel mai înalt nivel și le facem cel mai mare bine semenilor noștri. Merită biserica efortul?

Cu siguranță.

Megan Hill, The Gospel Coalition

Sursa foto: Photo by Florian Weichert on Unsplash