Către bunici

“Tinerii care își vizitează bunicii, cu puține excepții, o fac pentru că își doresc – adesea foarte mult – compania bătrânilor. Aceeași bunică care m-a bătut la jocul de table când aveam nouă ani a devenit o prietenă căreia i-am putut face confidențe când aveam 19 ani. Îmi scria scrisori, lungi și pline de vești de familie. Când veneam acasă de la facultate, stăteam la taclale. Și știi ceva? Bunica își dorea să mă asculte! Am descoperit curând că era fascinată de ceea ce aveam de spus și că avea mai mult timp să mă asculte decât părinții mei. Pentru nepoții dumneavoastră adolescenți sau tineri adulți singuri, poate că cea mai importantă “distracție” pe care le-o puteți oferi este să îi ascultați atunci când vorbesc.

Un înțelept a remarcat odată că bătrânii încetinesc și se apleacă pentru a putea vedea din nou lucrurile ca niște copii, pentru a putea ține de mână copiii care se plimbă pe picioarele lor neexperimentate. Gândacul de pe trotuar, melcul de sub frunza de varză, mierla care scoate viermele din pământul umezit de ploaie – acestea sunt lucrurile pe care copiii mici și bunicii lor le observă.”

Nepoții noștri trăiesc în case imperfecte, crescuți de părinți imperfecți: fiii și fiicele noastre care sunt căsătoriți cu ginerii și nurorile noastre, toți imperfecți. Deși cu toții am făcut greșeli în creșterea copiilor noștri, vestea bună este că, în calitate de bunici evlavioși, care umblă cu Domnul, ne putem aștepta ca Domnul să ne folosească. Din cauza propriei noastre imaturități atunci când copiii noștri – acum părinți – creșteau, este posibil să-i fi dezamăgit. Dar, păstrându-ne în viață pentru a ne bucura de nepoții noștri, Domnul ne dă o slujbă care să ne ajute să umplem aceste lacune din creșterea imperfectă a copiilor noștri.

Noi, bunicii, trebuie mai întâi să preluăm cu fermitate conducerea, dacă nu a societății în ansamblu, cel puțin a propriilor noastre familii. Acesta nu este un pas atât de drastic pe cât pare, deoarece pendulul a început să oscileze în sens invers, iar maturitatea este din nou la modă.

Scriindu-le bunicilor, Evelyn Sullivan a apelat la un studiu efectuat pe mai mult de șapte sute de studenți de la Central Missouri State University. Sullivan l-a citat pe profesorul de studii familiale de la Central Missouri, Dr. Gregory E. Kennedy, care a constatat că, după un divorț, acești studenți au simțit că rolul bunicilor este “chiar mai important” în viața lor decât în familiile care au rămas intacte. Majoritatea bunicilor, indiferent dacă părinții au divorțat sau nu, au o interacțiune regulată cu nepoții lor, a constatat studiul doctorului Kennedy. În mod semnificativ, majoritatea studenților s-au simțit mai apropiați de bunicii materni decât de bunicii paterni. Acest lucru este important pentru bunicii materni, deoarece, în cazul unui divorț, copiii sunt de obicei plasați în custodia mamei.

În calitate de bunici, ne dorim să-i ajutăm pe nepoții noștri să treacă pragul maturității. Putem face acest lucru cel mai bine atunci când ne dăm seama că acești tineri, care în cea mai mare parte a timpului sunt lipsiți de griji și fericiți, trec, de asemenea, prin cei mai dificili ani ai vieții – de la pubertate până la maturitate. Le criticăm cu blândețe comportamentul atunci când trebuie. Stabilim limite și direcție atunci când sunt încredințați în grija noastră. La fel cum nu am pune la îndoială freza sau coafura unui alt adult, evităm comentariile personale despre adulții noștri în devenire – adolescenți ale căror suflete pot fi deja sfâșiate și călcate în picioare la școală sau în conflictele de acasă. Dar, mai presus de toate, îi susținem, îi ascultăm, ne rugăm. Și îi iubim.

Astăzi, bunicii nu sunt necesari numai pentru a le oferi sprijin fiicelor și fiilor lor. Un număr surprinzător de mare de bunici au primit custodia deplină a nepoților lor. Aceștia și-au crescut copiii cu mulți ani în urmă și au crezut că sarcina lor de părinți a fost îndeplinită. Apoi, când ar fi trebuit să fie doar un simplu supliment la felul principal, se confruntă cu una dintre cele două alegeri foarte dificile: fie acceptă responsabilitatea de a crește o altă generație de copii, fie îi privesc cum suferă din cauza îngrijirii inadecvate sau a creșterii într-un centru de plasament. Nu acesta este modul în care familiile au fost concepute să funcționeze. Acesta reprezintă un alt aspect al dezintegrării maritale și al copiilor născuți în afara căsătoriei. Aș avea nevoie de o altă carte, sau de mai multe, pentru a aborda acest subiect în profunzime, dar merită rugăciunile și implicarea noastră creativă.

James Dobson