Câteva cuvinte despre minunea Întrupării (sau despre importanța de a pune lucrurile în perspectiva corectă)

Din ce punct ar trebui să începem să vorbim despre Domnul nostru Isus Hristos? Poate că unii ar propune, ca punct de pornire, Evangheliile. Putem încerca să începem acolo, dar vom vedea că tocmai acestea ne trimit mult, mult mai devreme. Evanghelistul Matei ne trimite până în zorii istoriei poporului evreu, întrucât își începe prezentarea vorbind despre „fiul lui David, fiul lui Avraam” (Matei 1:1). Dacă Matei își începe prezentarea amintind geneza poporului evreu, Luca ne proiectează în zorii istoriei omenirii, în geneza propriu-zisă, întrucât Îl identifică pe Hristos drept „fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu” (Luca 3:38). Trecem însă și la evanghelistul Ioan care, printr-un salt neașteptat, începe prezentarea Fiului lui Dumnezeu înainte de zorii istoriei, înainte de acel „la început” din Geneza, în veșnicia trecută: „La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:1-3).

Da, Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu exista din veșnicie, într-o părtășie perfectă cu Dumnezeu Tatăl. După cum spuneau părinții bisericii, în bine cunoscutele dispute cristologice ale primelor veacuri creștine, nu a fost niciun moment în care Fiul să nu fie, să nu existe. Existența Fiului nu a început, precum a omului, doar după ce ceasul istoriei începe să ticăie. El este divin și, în consecință, este veșnic. Existența Lui nu are un început. El nu este parte a ordinii create, ci, dimpotrivă, este Creatorul ei, pentru că „toate lucrurile au fost făcute prin El și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.”

Doar punând lucrurile în această perspectivă largă, grandioasă, veșnică, vom rămâne muți de uimire în fața Slăvitei Taine a Întrupării. Cum e posibil ca Cel veșnic să devină un prunc cu o zi de naștere? Cum e posibil ca Cel care este Creatorul să devină o parte din creație, iar Cuvântul care susține întregul Univers să fie hrănit la pieptul mamei?

Doar punând lucrurile în această perspectivă, vom rămâne muți de uimire în fața dragostei nemărginite a Întrupării și în fața privilegiului pe care aceasta ni-l oferă. În cele din urmă, Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul trăiesc din veșnicie în această relație (Cât de sărăcăcioase și nepotrivite sunt cuvintele noastre când vorbim despre realități dumnezeiești!) de dragoste și de dăruire perfectă. În cele din urmă, ne spun teologii, creația este o expresie a dragostei din Dumnezeire, o revărsare din prea-plinul acestei iubiri. La fel este și Întruparea. În cele din urmă, scopul Întrupării, al coborârii Fiului este ridicarea noastră înspre aceste realități cerești. Dumnezeu dorește, într-un sens, să ne includă în această părtășie glorioasă. Iată ce spune Ioan, în prima sa epistolă: „Pentru că viața a fost arătată și noi am văzut-o și mărturisim despre ea și vă vestim viața veșnică, viață care era la Tatăl și care ne-a fost arătată. Deci ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți părtășie cu noi. Și părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Hristos” (1 Ioan 1:2-3).

Într-adevăr, întruparea înseamnă nașterea unui copilaș în condiții sărăcăcioase și dificile, într-o vreme tulbure, fără prea multe posibilități. În timp ce nu ignorăm aceste aspecte însă, trebuie să conștientizăm că Praznicul Întrupării este mai mult decât atât. Întruparea Fiului este o minune. O minune este actul întrupării în sine, dar minune este și perspectiva amețitor de glorioasă pe care o deschide pentru ființele umane faptul că Fiul lui Dumnezeu devine om.

A fost întruparea o idee de ultim moment? A fost o idee ce a survenit cândva în curgerea istoriei? Scripturile ne spun că aceasta face parte din planul veșnic al lui Dumnezeu. De aceea, apostolul Petru vorbește despre „sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur și fără prihană” care „a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii și a fost arătat la sfârșitul vremurilor pentru voi” (1 Petru 1:19-20). În înțelegerea mea, despre aceasta vorbește și Ioan, în Apocalipsa 5, descriind momentul în care Fiul lui Dumnezeu, acceptă statutul de Miel al lui Dumnezeu.

Sursa foto: Leonardo da Vinci, Annunciation