Cât de adâncă e vindecarea într-un spital din Kenya

Kibet știa foarte bine că până să ajungă un pacient la poarta spitalului, acesta a străbătut un drum lung și anevoios. Fiecare oaspete venea cu un trup neputincios și o poveste unică, cu durerea, suferințele, speranțele și temerile care vin împreună cu stadiul avansat al unei boli.

El însuși un supraviețuitor, Kibet a înțeles că era datoria lui – slujba lui – să întâmpine și să direcționeze fiecare familie care îi aducea pe cei dragi în grija noastră, pe malul râului Kipkaren, în vestul Kenyei.

Asociată cu sărăcia cumplită, vulnerabilitatea de a fi un bolnav incurabil îi face pe oameni să ajungă neglijați și subapreciați. Pentru asemenea oameni a fost creat acest spital (kimbilio înseamnă “un loc unde să fugi” în swahili). Încă de la început dorința noastră a fost să fim o comunitate a compasiunii care să le reamintească oamenilor de valoarea lor.

Era o după amiază caldă în Decembrie 2004, când l-am întâlnit pentru prima dată pe Kibet. Dormea la umbra unui bananier, acoperit de o pătură groasă de lână. Picioarele îi ieșeau bine de pe salteaua din spumă pe care stătea. Trupul său era distrus de o boală netratată, și nu rămăsese mai mult decât conturul unui schelet.

Un vecin m-a rugat să mă uit la omul cu ugonjwa – “boala”. Stigmatul și frica sunt direct asociate cu SIDA, și în timp ce toată lumea credea că acesta era motivul condiției lui Kibet, nimeni nu ar fi spus cuvântul.

Eram o asistentă de 25 de ani care a renunțat la poziția sa de pe o secție HIV din Los Angeles, în urmă cu patru luni, pentru a lucra în Kenya. În acea perioadă, în Statele Unite, HIV era tratată de cele mai multe ori ca boală cronică. În Kenya, nu puteam nici măcar să spunem cuvântul cu voce tare, darămite să avem acces la testare și tratament.

Convingerea că nimeni nu ar trebui să moară singur a fost cea care m-a determinat să îmi las casa și familia și să mă mut în Kenya. Chiar și așa, având ocazia să fiu alături de bolnavii terminali, a trebuit să mă lupt cu o nouă convingere care a început să izvorască în mine: nimeni nu ar trebui să moară de o boală care poate fi prevenită și tratată, din cauza sărăciei, regiunii geografice sau oricare alt motiv.

Surprins de compania mea, Kibet mi-a cerut niște apă. I-am dus o cană de metal la buze, iar el a sorbit încet. În acel moment, i-am prezis povestea: voi face vizite ocazionale acasă la Kibet, pentru a avea grijă de el și de soția lui, Karemi. În câteva săptămâni va muri – fără un diagnostic potrivit și opțiunea unui tratament. Comunitatea se va aduna pentru înmormântarea sa, iar problema numită SIDA își va continua drumul distructiv și neschimbat.

Nu puteam vedea dincolo de suferință și durere atunci când am îngenuncheat în praful roșiatic lângă trupul muribundului Kibet. Cu toate astea, știam că Dumnezeu e acolo, iubindu-ne pe amândoi.

Câteva zile mai târziu, am găsit un centru de testare și tratament pentru HIV, într-un oraș la numai 10 km distanță. Se deschisese recent, și când l-am dus pe Kibet acolo, m-am gândit că e o clinică normală.

În timp ce intram într-o încăpere cu pline cu kit-uri de testare HIV, suport nutritiv, și medicamente antiretrovirale, tot ce am văzut era speranță. Ochii mi-erau plini de lacrimi în timp ce realizam că ce am visat eu era cu mult mai mic decât planurile pe care le avea Dumnezeu pentru Kinbet, pentru Karemi, și pentru alte mii de oameni din comunitatea noastră.

După câteva luni în care și-a luat băut zilnic cocktail-ul dawa (medicația anti-HIV), Kibet, împreună cu mulți alții din comunitatea noastră, au experimentat ceea ce cadrele care lucrează cu bolnavii SIDA numesc Efectul lui Lazăr. Oamenii care păreau a fi morți, învie.

Nu doar medicația a schimbat vieți. Lucrând alături de o echipă mică dar dedicată de kenyeni care erau pasionați de îngrijirea holistică pe care o ofeream pacienților și familiilor acestora, am asistat la felul in care puterea dragostei spulberă zidurile rușinii și fricii.

Acolo era Betty, mamă singură a doi băieți, care era grav bolnavă. În multe sensuri, ea a renunțat să spere. A spus povestea unei nopți în care stătea singură într-o colibă de lut, slabă și obosită de boala care o afecta. Paiele din acoperișul de stuf erau așa de răzlețe încât putea vedea stelele.

În acea seară, Betty a strigat către un Dumnezeu pe care nu îl știa, rugându-L fie să îi ia viața, fie să o vindece, iar ea va trăi pentru El. La scurt timp, un prieten a sfătuit-o să meargă să facă un test HIV, descoperind că e infectată.

Întâlnind-o pe Betty, echipa noastră i-a auzit povestea și a îmbrățișat-o. Gesturi simple de iubire și acceptare au condus-o către Isus, și într-un mod dramatic, i-au transformat viața. Cu toate că suferința ei fizică a continuat și rugăciunile ei pentru pâinea cea de toate zilele era reală, curajul și credința lui Betty erau multiplicate.

Luni mai târziu, fiind în casa ei, vorbeam împreună cu Betty despre viață și Dumnezeu. Într-un mod pe care nu o să-l uit vreodată, Betty m-a privit în ochi și s-a apropiat, ca și cum mi-ar spune un secret. “Cred că sunt favorita lui Dumnezeu”, mi-a spus ea.

“Da, Betty. Cu siguranță ești.”

În cei 5 ani de când îi cunosc pe Kibet și Betty, un vis a luat naștere în inima mea: să pot construi un spital unde eu și echipa mea să tratăm pacienții din vestul Kenyei care au forme avansate de cancer sau HIV/SIDA. În 2009, am înființat Living Room International. La scurt timp după, am construit Spitalul Kimbilio, cu 24 de paturi unde putem să îngrijim atât adulți, cât și copii.

Neintenționat, dar remarcabil, a fost construit peste drum de casa lui Kibet. Acum el stă la poarta spitalului, dovada vie că există viață de cealaltă parte a ei.

Karemi ți-ar spune că viziunea Living Room a început când i-am întâlnit soțul la umbra acelui copac. Totul începe cu fapte simple de milostenie – câte o viață pe rând.

Richard Foster scrie: “Dumnezeul nostru nu e făcut din piatră. Inima lui e cea mai sensibilă și tandră dintre toate. Nicio faptă nu e trecută cu vederea, fie ea cât de mică. O cană cu apă rece e îndeajuns încât să aducă lacrimi în ochii lui Dumnezeu.”

Ce a început cu Kibet s-a transformat într-un refugiu transformator pentru mii de oameni din Kenya. Zilnic, echipa noastră își pune întrebarea: Ce înseamnă să iubești în această situație?

Credem că orice lucru făcut cu dragoste e sfânt în ochii lui Dumnezeu. Și atunci, imperfect, dar din inimă, în numele lui Isus, iubim și slujim – din nou și din nou.

Juli McGowan Boit, Christianity Today

Sursa foto: Photo by bennett tobias on Unsplash