Cărțile Bibliei și Apocrifele

Toate confesiunile creștinismului admit că Biblia este Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu! Și totuși, de la o confesiune la alta, cărțile conținute în Scriptură pot fi mai multe sau mai puține. În timp ce Noul Testament e identic, cărțile VT sunt diferite ca număr în principalele confesiuni creștine:

Lista cărților biblice acceptate de Biserica Catolică e similară cu cea a Bisericii Ortodoxe, dar nu include cărțile 3 și 4 Macabei, Psalmul 151, Rugăciunea lui Manase și 1 Ezra, cărți incluse în canonul acceptat de Biserica Ortodoxă.

Cel mai interesant aspect al canonului Scripturii în Ortodoxie este faptul că nu există un canon oficial, iar canonul rămâne într-un sens deschis! Aşa se explică de ce Biserica Ortodoxă Greacă tinde să aibă un canon mai larg prin acceptarea autorităţii cărţilor deutero-canonice ale VT, în timp ce Biserica Ortodoxă din Rusia tinde să nu le confere aceeași autoritate.[1]

Biserica Ortodoxă din Armenia a avut mult timp ediţii ale Scripturii care includeau chiar şi cărţi apocrife ale NT, ca 3 Corinteni.

Biserica Etiopeană e singura care a canonizat 1 Enoh! Abia în 508 d.Hr. epistolele 2 Petru, 2 și 3 Ioan, Iuda și Apocalipsa au fost incluse în ediția siriacă a Noului Testament! Chiar și așa, doar ramura Iacobită (monofizită) din Biserica Siriacă recunoaște acest canon „lărgit” al NT! Nestorienii recunosc până azi un canon al NT compus doar din 22 de cărți!

Protestanții resping cărțile deutero-canonice sau „bune de citit” din canon. Astfel în edițiile Bibliilor protestante nu vei găsi nici una din aceste cărți, canonul fiind limitat la 66 de cărți.

Voi prezenta succint argumentele pentru care eu consider că aceste cărți numite „apocrife” sau deutero-canonice, incluse de unele confesiuni în VT, nu sunt parte din Sfânta Scriptură:

1. Cărțile „apocrife” sunt relativ târzii, majoritatea din perioada elenistică și cunoscute în Antichitate doar în greacă, nu în aramaică sau ebraică. Septuaginta (traducerea greceasă a VT ebraic) a rămas „versiunea autorizată” a VT în Ortodoxia greacă. Chiar dacă prin Septuaginta ne referim la întregul corpus de cărți incluse în ea, trebuie observat că traducerea inițială a inclus doar Legea (Pentateuhul), în jurul anului 250 î.Hr., iar restul Scripturii ebraice a fost tradusă pe parcursul următoarelor două secole de către creștini. Cu câteva excepții (fragmente din Deuteronom, Levitic, Numeri, Ieremia, Profeții mici), toate manuscrisele Septuagintei existente acum au fost produse de creștini. Deși se susține uneori că, în timp ce iudaismul palestinian limita canonul Scripturii la cele douăzeci și patru de cărți, evreii din Alexandria aveau un canon mai cuprinzător, această afirmație este lipsită de dovezi. Nu există nici o mărturie care să ateste că evreii din Alexandria au promulgat vreodată un canon al Scripturii.[2]
2. Apocrifele sunt citate de părinții Bisericii cu o frecvență minoră, nesemnificativă în comparație cu scrierile din canonul iudaic.[3] Această distincție arată că, pentru ei, aceste cărți nu erau la fel de importante ca cele aflate acum în VT.
3. Nici în iudaism ele nu sunt citate ca Scripturi. În Mișna, o colecție de discuții juridice, alcătuită cândva între jumătatea sec. al II-lea și începutul celui de-al treilea d.Hr., nu întâlnim nici o listă a Scripturilor. Însă în Mișna se citează frecvent din toate cărțile aflate acum în canonul iudaic, dar nu citează deloc din nici o carte apocrifă. Talmudul e o operă mai târzie, dar o secțiune discută explicit cuprinsul Bibliei iudaice și nu include nici o carte apocrifă. Josephus Flavius apără iudaismul într-un răspuns adresat unui adversar păgân și amintește numărul mic de cărți sfinte acceptate de evrei. Susține că sunt 22, după numărul literelor din alfabetul iudaic, și, deși sunt similare cu cele acceptate astăzi, ele sunt aranjate și grupate diferit.[4]
4. Unele ediții grecești ale NT includ o listă a citatelor vechi testamentale care se regăsesc în textele nou testamentale și chiar aluzii și paralelisme verbale cu textele cărților apocrife.[5] Nici Isus și nici vreun alt autor al NT nu a introdus un citat direct sau unul parafrazat cu „o formulă de tip împlinire”, precum cea din Mat. 1:22, „toate acestea s-au întâmplat ca să se împlinească ce spusese Domnul prin profetul care zice…”[6] În toate cele 51 de ocurențe nou testamentale, termenul graphē („scriere”) are exclusiv un înțeles sacru, de „Sfânta Scriptură”.[7] Faptul că niciodată nu e folosit pentru a desemna texte din apocrife demonstrează că autorii NT nu le priveau ca Scripturi. Întregul text al NT nu conține nici măcar un singur citat explicit din apocrifele VT, iar acest fapt nu poate fi considerat ca ceva minor sau accidental.[8] În NT există un număr de cel puțin 224 de citate directe, introduse printr-o formulă, la care pot fi adăugate alte 7 cazuri în care un al doilea citat e introdus prin „și”, și 19 cazuri în care un rezumat sau o parafrazare urmează după o formulă introductivă.
5. Listele creștine timpurii confirmă cărțile menționate de Josephus Flavius. Meliton, episcop de Sardes (mort în 180 d. Hr.) confirmă că evreii acceptau cărțile pe care le acceptăm noi acum în VT. Nu menționează Neemia, Plângerile și Estera. Dar e posibil să fi socotit Ezra-Neemia ca o singură carte, iar Plângerile ca parte din Ieremia. Nu menționează nimic din apocrife. Nici Origen (cca. 185-254 d.Hr.) nu include în lista lui ceva din apocrife.[9]
6. Atanasie, în Scrisoarea sa pascală (39.15-21) din 367 d.Hr., admite că în VT sunt 22 de cărți, după numărătoarea iudaică. El distinge între cărți canonice, cărți edificatoare (bune de citit sau „ecleziastice” – deoarece puteau fi citite și în biserică) și cărți apocrife. Ieronim (cca. 342-420 d.Hr.), traducătorul Vulgatei (Biblia în latină), cunoștea și el cele 22 de cărți ale VT, recunoscute de evrei. El a susținut că „tot ce e dincolo de ele trebuie considerate ca apocrife”. Spre deosebire de Atanasie, el a inclus printre apocrife și cărțile edificatoare, admințând astfel doar două categorii: canonice și apocrife.[10] În 1546, în cadrul Conciliului de la Trent, Biserica Catolică a inclus în canon și cărțile pe care Ieronim nu le-a admis drept canonice, majoritatea teologilor romano-catolici numindu-le astăzi deutero-canonice.

[1] Vezi Vahan S. Hovhanessian (editor), The Canon of the Bible and the Apocryipha in the Churches of the East (New York: Peter Lang, 2012).

[2] F. F. Bruce, The Canon of Scripture (Downers Grove: InterVarsity, 1988), 44-45.

[3] John Barton, O istorie a Bibliei, traducere din engleză de Cornelia Dumitru (București: Humanitas, 2021), 250-252.

[4] Contra lui Apion 1.38-41, în Autobiografie. Contra lui Apion, traducere și note de Ion Acsan (București: Hasefer, 2002).

[5]  Vezi: UBS⁴, 887-901; NA²⁷, 770-806

[6] Daniel J. Harrington, „The Old Testament Apocrypha in the Early Church and Today,” în The Canon Debate, ed. Lee Martin McDonald and James A. Sanders (Peabody, MA: Hendrickson, 2003), 200.

[7] BDAG, 165. Singularul graphē e frecvent folosit pentru a face referire la un pasaj specific: THAYER, 121.

[8] Vezi Roger Nicole, „The New Testament Use of the Old Testament”, în The Right Doctrine from the Wrong Text?: Essays on the Use of the Old Testament in the New, ed. G. K. Beale (Grand Rapids: Baker Academic, 1994), 13-14.

[9] Edmond L. Gallagher și John D. Meade, The Biblical Canon Lists from Early Christianity (Oxford: Oxford University, 2017) 81-83.

[10]  F. F. Bruce, The Canon of Scripture, 89-90, 105.