Cartea Prințului Harry și spiritul veacului

Această atitudine este emblematică pentru poziția generală față de instituții. Politica noastră este politica pământului ars, deoarece individul atomizat, eliberat de constrângerile vieții instituționale este țelul nostru. Demontarea instituțiilor nu este o eroare. Este o caracteristică.

În urma cu 12 ani, în mișcarea “Occupy Wall Street”, anti-instituționalismul a luat forma mâniei împotriva bogăției, faimei, privilegiului și puterii. Însă printr-o turnură neașteptată, eroul anti-instituționalist de azi are toate aceste lucruri.

Cine este persoana care poartă torța? Un bărbat alb, născut în bogăție imensă, membru al uneia dintre cele mai influente familii ale lumii: Prințul Harry, Duce de Sussex.

Un erou ciudat 

Autobiografia lui Harry, “Rezerva”, a doborât toate recordurile de vânzare ale unei cărți non-ficțiune. A vândut mai mult de 1.43 milioane de copii în prima zi, depășindu-l de deținătorul recordului anterior, Președintele Barack Obama, cu cartea sa din 2020, “Pământul făgăduinței”, care a vândut 887.000 de exemplare în ziua lansării.

Diferența dintre cele două cărți e imensă. Cartea lui Obama are o notă optimistă și caută să ofere o viziune pozitivă viitorului. Autobiografia lui Harry, dimpotrivă, este “Occupy Wall Street” al familiei regale. Simt compasiune profundă pentru el: și-a pierdut mama la o vârstă fragedă, a trăit în umbra fratelui său și a fost poreclit de familia sa “rezerva”, a fost urmărit de paparazzi, prezentat într-o lumină proastă de tabloide și pus în pericol de presă în timpul luptei din Afganistan.

Chiar dacă deciziile lui recente de a-și arunca familia în gura lumii – interviuri cu Oprah Winfrey, documentar Netflix, o autobiografie și un contract Spotify – mi se par contradictorii, având în vedere ura față de faimă pe care o susține, cred că este nevoie de un efort pentru a lămuri lucrurile. Mă întreb în ce punct lucrurile sunt lămurite suficient pentru ca el să-și justifice dispariția din viața publică (pe cât posibil) și din mass-media pe care o disprețuiește atât de vocal. Însă aceasta e o întrebare pentru viitor.

În prezent, este mai important să ne întrebam cum cineva care întrupează atât de multe lucruri pe care generația mea a încercat să le dărâme a devenit un erou pentru mulți.

Lumea Reginei Elisabeta

Răspunsul vine prin comparația Prințului Harry cu bunica lui, Regina Elisabeta a II-a. În discursul încoronării din 1953, ea declara în fața întregii țări: “Am jurat sincer să rămân în slujba voastră, la fel cum mulți dintre voi ați jurat pentru mine. Pe tot parcursul vieții mele și cu toată inima, voi încerca să fiu demnă de încrederea voastră.”

Ea continuă să descrie “datoria” ei de a-și îndeplini rolul de regină, inspirându-se din “tradițiile splendide și cronicile de peste o mie de ani”, inclusiv din credința sa, din “gândirea socială și politică britanică” și “libertatea de exprimare și respectarea drepturilor minorităților, precum și inspirația toleranței în gândire și exprimare”.

Ea vorbește ca o femeie hotărâtă să-și suprime propria personalitate și auto-exprimare pentru a-și îndeplini datoria rolului definit din exterior: cel de regină. A încheiat discursul ei prin a-și chema supușii să-și aprecieze și să practice tradițiile vechi pentru a-și putea îndeplini și ei rolul în societate.

Pentru Elisabeta, tradiția era o pistă de decolare, nu o statuie care trebuie dărâmată. Societatea este o rețea de roluri și responsabilități interconectate, nu o colecție atomizată de indivizii expresivi. Ordinea socială este o împletitură pe care crește un fruct sănătos, nu o cușcă care domesticește sălbăticia interioară. 

Elisabeta a întrupat idealurile pe care generația mea adoră să le ardă. Astfel, probabil că nu e surprinzător că un membru al familiei regale din generația mea a făcut acest lucru.

Doleanțele Prințului Harry

Într-un mod ciudat, uneori tabloidele au avut dreptate – nu în detalii, ci în forma generală a lucrurilor – cu privire la viața indecentă a lui Harry. După cum detaliază autobiografia sa, Harry a consumat alcool, droguri, și-a umilit fizic bodyguarzii, a purtat un costum de nazist, a folosit apelative rasiste față de un prieten pakistanez, s-a complăcut în promiscuitate sexuală și multe altele. Însă el nu trebuie învinovățit pentru comportamentul său, susține el, ci instituția. 

Harry este o victimă, închis în cușcă de familia regală care l-a corupt, l-a împiedicat să proceseze trauma morții mamei sale, și astfel l-a forțat să facă ceea ce sinele său pur nu ar fi făcut. El scrie despre identități impuse din exterior ca fiind o buclă nesfârșită a morții, concluzionând: “Fiecare nouă identitate ia tronul Sinelui, însă ne duce tot mai departe de Sinele inițial, probabil sinele fundamental – copilul.” 

El compara rolurile și responsabilitățile sociale pe care trebuia să le îndeplinească cu îndepărtarea aurului de pe un lingou până când nu mai rămâne nimic. Demontează instituțiile sau acestea vă vor demonta pe voi.

Autobiografia nu este doar o carte care dezvăluie totul. Este o carte care arde totul. Excluzând-o pe mama și soția lui, nimeni și nimic nu rămâne neatins: fratele și cumnata lui, tatăl și mama vitregă, regina Elisabeta a II-a, curtea, prietenii, armata, presa și multe altele. Instituția regală, la fel ca toate instituțiile cu care se întâlnește, este “toxică”. El nu simte că are vreun rol în cadrul familiei regale – el este doar “de rezervă”. El nu vorbește pozitiv despre datorie, nici măcar atunci când scrie despre cariera sa militară: “Exista un scenariu aici și am avut impertinența să nu îl urmez”.

Pe tot parcursul cărții, el descrie întâlnirile cu animalele pe care le invidiază pentru că nu sunt domesticite ca el. Sunt sălbatice. Cartea se termină cu eliberarea unui colibri și, evident, el este pasărea. El s-a eliberat prin arderea cuștii sale.

Știu că oamenii care citesc aceasta vor arăta, justificat, problemele profunde ale familiei regale britanice. Au dreptate. Există. Dar eu nu scriu despre asta. Eu doar pun întrebarea: cum a devenit Harry un erou? Răspunsul este simplu: el înfățișează spiritul epocii noastre. În “Rezerva”, el nu oferă o viziune pozitivă pentru viitor, doar focul nediscriminatoriu al antiviziunilor.

Ceea ce îl face atrăgător pe Prințul Harry nu este doar celebritatea și povestea sa tragică. Este modul în care povestea lui funcționează ca o alegorie pentru poveștile noastre: suntem cu toții de rezervă într-o dramă socială mai mare, care ne îngenunchează și ne impune reguli, angajamente, implicări și așteptări. Societatea caută să ne “domesticeasca”, îndepărtând bunătatea pură și copilăroasă din centrul fiecărei persoane prin acumularea de roluri și responsabilități. Astfel, la fel ca Harry, trebuie să aprindem chibritul, să privim cum arde totul și să ieșim din flăcări nevătămați, precum indivizii expresivi care suntem cu adevărat.

Ce vom construi?

Mă tem că generația mea va fi amintită ca generația haosului și distrugerii. Chiar și printre creștini, distrugerea instituțiilor precum biserica a devenit o industrie care dă naștere la cărți, reviste, substack-uri și podcast-uri. Cu cât este mai mare distrugerea, cu atât mai multe clicuri primește – fie atacuri împotriva ideologiei de centru sau obsesia pentru scandalurile din interiorul bisericii.

Problema nu este distrugerea în sine. Unele lucruri merită distruse. Problema este că nu împărtășim disponibilitatea Elisabetei de a ne jertfi pentru a ne îndeplini datoria și a contribui la reconstrucția unei realități mai bune.

Rugăciunea mea este ca milenialii creștini să vadă că haosul nu este mai bun decât ordinea totalitară. În timp ce alți oameni din generația noastră lasă cenușă în urma lor, trebuie să dovedim puterea învierii prin construirea unor instituții locale care sunt bune, adevărate și frumoase. Trebuie să înțelegem că, da, Babilonul a ars templul, nebănuind că îndeplinea justiția lui Dumnezeu, dar și că Isus a reconstruit templul folosind pietre vii.

El ne cheamă să facem la fel.

Există frumusețe în îndeplinirea unui rol fără a fi vedeta. Există bine în supunerea față de datorie și față de o viziune mai mare decât tine însuți – atâta timp cât aceasta este viziunea împărăției pe pământ ca în cer.

Da, să distrugem ceea ce trebuie distrus. Dar să nu uităm niciodată că ruinele sunt o moștenire proastă. Să urmăm exemplul lui Isus, nu al Prințului Harry. Să fim reconstruitorii într-o generație de demolatori.

Patrick Miller, The Gospel Coalition