Când speranța și istoria rimează

Cultura postmodernă și seculară respinge religia și credința în Dumnezeu, însă păstrează ideea inspirată din creștinism, care susține că istoria înaintează progresiv. Oamenii care odată se numeau “liberali” acum se numesc “progresiști”. Acest lucru ne arată cât de mult ideile creștine s-au întipărit în gândirea noastră. Occidentalii seculari nu cred că putem îmbunătăți anumite aspecte din anumite domenii, ci cred că “timpurile” îndreaptă inevitabil lumea către o condiție mai bună. Adeseori, denunțăm anumite poziții sau acțiunii ca nefiind “potrivite secolului al XXI-lea” sau aparținând unei “gândiri arhaice care nu a ținut pasul cu vremurile.”

Istoria înaintează progresiv?

Problemele asociate acestui punct de vedere sunt evidente. Putem spune că fiecare tendință istorică este una buna? Dacă te poți gândi la vreun lucru predominant din prezent care este rău sau greșit, atunci ideea că orice lucru nou  este mai bun decât cel pe care îl înlocuiește este greșită. Întrebarea dacă istoria face progrese sau nu a fost intens dezbătută în ultimele două decenii și datorită acestor probleme.

Silicon Valley și giganții tehnologici susțin ideea că știința și tehnologia fac inevitabil lumea mai bună. Multe voci entuziasmate descriu un viitor în care problema îmbătrânirii, îmbolnăvirii, sărăciei și inegalității sunt rezolvate și transformate.

Pe de altă parte, vechea speranță cu privire la viitor a dispărut. Pentru prima dată, occidentalii spun că viețile copiilor lor nu vor fi mai bune decât a lor înșiși. De asemenea, un număr remarcabil de filme zugrăvesc un viitor distopic în care civilizația este decimată. Mulți sunt pesimiști când vine vorba de tehnologie, spunând că aceasta ne înlătură intimitatea, ne dezumanizează și ne face vulnerabili la terorism și exploatare ca niciodată înainte.

Răspunsul creștinilor

Răspunsul creștinilor la această tendință este ambivalentă. În primul rând, după standardele biblice, ideea modernă de progres istoric a fost prea optimistă, atât cu privire la istorie, cât și la natura umană. Presupune că noutatea este întotdeauna mai bună, lucru despre care bunul simț ne avertizează că nu este întotdeauna adevărat. C.S. Lewis, în “Surprins de bucurie”, numește acest lucru “snobism cronologic”, și anume “presupunerea că tot ceea ce este învechit este discreditat din această privință.”

Această perspectivă nu este numai nesăbuită, ci este și periculoasă. Naziștii erau convinși că sunt “de partea corectă a istoriei”, la fel cum erau comuniștii. De altfel, din 1920 până la Al Doilea Război Mondial, cei mai mulți intelectuali și academicieni ai societății occidentale credeau că marxismul este viitorul inevitabil. Istoria este total neadecvată pentru a fi ghid moral.

Cu toate acestea, mulți dintre contemporanii noștri postmoderni sunt prea pesimiști.  Au respins ideea de progres, în favoarea ideii că istoria este o “poveste spusă de un idiot, plină de zarvă și mânie, care nu înseamnă nimic”.

Răspunsul creștinilor la aceste viziuni moderne prea optimiste sau prea pesimiste asupra istoriei este Învierea. Paradoxal, creștinismul este mult mai pesimist și mult mai optimist decât orice altă viziune asupra lumii, ambele în același timp. Părerea creștină asupra problemei păcatului este că suntem oameni căzuți, plini de defecte și nu ne putem salva singuri și s-ar putea sa avem de înfruntat niște perioade istorice îngrozitoare în viitor. Nicio altă religie nu are o părere atât de sumbră asupra depravării umane. Suntem capabili de a face mult rău.

Învierea înseamnă restaurare

Promisiunea creștină nu este că fiecare capitol al istoriei va fi mai bun decât precedentul, ci că în cele din urmă, toate lucrurile lucrează împreună pentru binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu (Romani 8:28). În cele din urmă, Dumnezeu ne va readuce într-un Univers material reînnoit, în trupuri înviate. Acest lucru îl promite doar creștinismul.

Istoria se sfârșește cu învierea. Învierea este restaurarea completă care se petrece doar după moarte și distrugere. Această abordare evită optimismul disproporționat al modernității, dar și deznădejdea distopică. În ziua finală a istoriei, vom ști că Răscumparatorul va veni pe pământ, iar noi, în noile trupuri îmviate, Îl vom vedea pe Dumnezeu (Iov 19:25-26). Poetul Seamus Heaney descrie evenimentul: “Mult-doritul val de dreptate se poate înălța – iar speranța și istoria vor rima.”

Tim Keller, The Gospel Coalition

Sursa foto: Photo by eberhard 🖐 grossgasteiger on Unsplash