Când ești batjocorit în fel și chip – devoțional din 2 Samuel 16

De-a lungul drumului său, David întâlnește tot felul de oameni. Cei mai mulți sunt binevoitori, dar nu toți. Textul de astăzi ne pune înainte un om de tristă amintire: Șimei, fiul lui Ghera, un beniamit din familia lui Saul. Acesta nu doar că nu îl sprijină pe David, ci îl blestemă pe față. Iată ce spune textul biblic: „Și de acolo a ieșit un om din familia și casa lui Saul, numit Șimei, fiul lui Ghera. El înainta blestemând și a aruncat cu pietre după David, în timp ce tot poporul și toți vitejii stăteau la dreapta și la stânga împăratului. Șimei vorbea astfel când blestema: „Du-te, du-te om al sângelui, om rău! Domnul face să cadă asupra ta pedeapsa pentru tot sângele casei lui Saul, al cărui scaun de domnie l-ai luat și Domnul a dat împărăția în mâinile fiului tău Absalom; și iată-te nenorocit, căci ești un om al sângelui!” (vezi v. 5-8).

Cum va reacționa David la această ocară? Ca de obicei, slujitorii săi sunt acolo, iar îndemnurile lor sunt tăioase, atât la propriu, cât și la figurat. Abișai cere împăratului permisiunea de a „tăia capul” care proferează astfel de insulte teribile (vezi v. 9). Surprinzător, împăratul David îl oprește pe Abișai și îi îngăduie lui Șimei să își continue blestemele, astfel că „Șimei mergea pe coasta muntelui, în dreptul lui David și, mergând, blestema, arunca cu pietre împotriva lui și vântura praf” (vezi v. 13).

Împăratul David își motivează reținerea. Prin ceea ce spune, David dovedește că a înțeles două lucruri fundamentale.

În primul rând, înțelege că tot ceea ce se întâmplă, se întâmplă cu voia lui Dumnezeu. David înțelege că Dumnezeu lucrează în viața sa chiar și prin ocările nedrepte pe care Șimei i le aruncă în față. David înțelege că este un timp în care trebuie să se smerească. David nu îl îndepărtează cu mânie pe cel care îl batjocorește pe nedrept, ci îngăduie ca și aceste ocări să îl smerească și să își facă efectul în viața sa. Într-un cuvânt, David înțelege că există anumite momente când ocara trebuie răbdată, nu îndepărtată.

În al doilea rând, David își exprimă încrederea în Dumnezeu: „Poate că Domnul se va uita la necazul meu și-mi va face bine în locul blestemelor de azi” (vezi v. 12). David știe că nu Șimei, ci Dumnezeu are ultimul cuvânt în ce-l privește. Din nou, își încredințează soarta în mâna Sa și nădăjduiește că Dumnezeu, în bunătatea Sa, îl va ajuta. Într-un cuvânt, într-un gest de credință, David Îl lasă pe Dumnezeu să lupte pentru el și să îi apere cauza.

În încheiere, nu putem să nu observăm cât de mult se aseamănă scena aceasta cu una care va apărea cu multe veacuri mari târziu. Ne întoarcem câteva clipe în capitolul 15, v. 30: „David suia dealul (…) suia plângând și cu capul acoperit și mergea cu picioarele goale; și toți cei ce erau cu el și-au acoperit și ei capul și suiau plângând.” David, ne spune capitolul 15, urca dealul în mijlocul bocetelor, iar capitolul 16 completează peisajul și ne arată că este vorba și despre ocări și blesteme. După multe veacuri, Marele Fiu al lui David „a venit la ai Săi, dar ai Săi nu L-au primit.” Nu doar atât, dar L-au ocărât și L-au omorât pe un teribil instrument de tortură. Ar fi putut să îi nimicească pe toți cei care Îi făceau rău, dar s-a rugat Tatălui pentru iertarea lor. Precum David, El știa că deși oamenii blestemă și ocărăsc, Dumnezeu e la lucru și are ultimul cuvânt, așa că și-a încredințat Duhul în mâinile Tatălui, ducând lucrarea până la capăt.

Să privim la David care urcă dealul și la toți oamenii cu care se întâlnește. Cu cine mă identific eu? Să privim la Fiul lui David care urcă dealul și să încercăm și să facem același lucru.